Cum îmbătrânim sau lumea de după Houellebecq

Print Friendly
Carte | Autor: Carmen Corbu | 17 august 2016 |

Cum (să) îmbătrânim

Baroque Books & Arts, 2016 | coordonator: Marina Dumitrescu | colecţia savoir-vivre | ilustraţia copertei: Stela Lie

Cu listele de aştepări şi proiecţii legate de bătrâneţe în up-date progresiv, ca efect al lecturilor din Houellebecq, era timpul unui autohtonizări a perspectivei. Şi nu, parcă nu mai pare (cu mici excepţii) la fel de angoasant.
Acea lume, care nu prețuiește decât tinerețea şi în care oamenii sunt puțin câte puțin devorați pe măsură ce îmbătrânesc, nu e reprezentare iconică şi pentru grupajul de texte din “Cum (să) îmbătrânim”. Peste douăzeci de publicişti au pus mână de la mână şi ne-au explicat ce ar trebui şi ce nu ar trebui să facem, individual sau societal, pentru a suporta cât mai bine ideea – deocamdată – sau realitatea – deja –, după cum urmează:

Dan C. Mihăilescu

Dan C. Mihăilescu e relaxat în aşteptarea bătrâneţii: “Esenţial e stocul de (non)aştepări pe care trebuie să ţi-l pregăteşti din vreme”. Şi conduce cu bună dipoziţie un eseu în care anunţă de la primele rânduri că încă de pe la treizeci de ani a început să-i placă să îmbătrânescă spre un final în care vorbeşte despre necesitatea unor “cărări mentale” şi a unor “variante de extincţie” proiectate din timp. E tonică propunerea lui Dan C. Mihăilescu, ceea ce – nu-i asa? – dorim să ni se întâmple şi nouă. Ea e, într-un fel, din categoria aceea a liniştilor pe care oamenii satului românesc le aveau toamna târziu, ştiind că şi-au făcut proviziile pentru iarnă. Şi ei nu obişnuiau să greşească. Prin urmare, cel mai bine este să privim lucrurile gospodăreşte.

Sorin Lavric

Sorin Lavric propune o alegere cu impertivul inclus: “Cine poate să-şi deschidă o vedenie în planul credinţei îşi va prelungi câmpul vieţii cu încă o durată, cine nu poate va claca lamentabil din lipsă de entuziasm”. Aşa, prin abuz de forţă stilistică, raţionamentul întreg poate să pună pe gânduri sau, minim, poate să trimită la pariul lui Pascal. Şi, prin acelaşi abuz de forţă stilistică, Sorin Lavric îşi trece şi aserţiuni de tipul: “În aparenţă, ne topim de gerontofilie, în intimitate sunt (sic! - n.n.) iremediabil veterofobi”. Încă o alegere propusă de Sorin Lavric: considerăm asta mai puţin politically correct şi fugim ca dracu' de tămâie sau acceptăm în virtutea sincerităţii cu noi înşine?  Pentru că, vorba-ceea: îmbătrânim, n-avem timp de ipocrizie!

Mircea Mihăieş

Mircea Mihăieş are în volum un eseu complex în care paradigmele se întretaie. Bătrâneţea, “concept în egală măsură temporal şi psihologic”, e un rezultat al raporturilor omului bătrân cu el însuşi tânăr, al individului cu ceilalţi, precum şi al societăţii cu individul. Mircea Mihăieş aduce în discuţie toate aceste raporturi pe care le demontează în termeni de “încredera de bază”, de “demonul iniţiativei”, de identitate confuzată”, sau de “certificatul de om” şi de “competiţie”. Textul excede semnificativ standardelor cărţii şi se transformă într-un studiu aproape exhaustiv, despre care nu avem cum să nu bănuim măcar că ar putea sta la baza unor abordări comprehensive pe un segment de care auzim atât de des, dar din care înţelegem atât de puţin , cel al “calităţii vieţii”.

Fragmente din carte

Dan C. Mihăilescu, Vremea pasiunilor, nu antecamera morţii – în volumul “Cum (să) îmbătrânim”

…Înaintarea în vârstă te îndepărtează de chingile şi formalităţile ţărmului, subţiază şi apoi rupe odgoanele care te mai ţin legat de pământ şi te duce către alte zări, cu un aer tot mai puternic, amestec excitant de disciplină şi erezie, severitate şi îngăduinţă, leneveală şi curaj până la inconştienţă. Altfel spus, iţi oferă simultan o energie “militară” dublată de o plăcută senzaţie de levitaţie morală.

Sorin Lavric, Bătrâneţea mistică – în volumul “Cum (să) îmbătrânim”

Sub unghi social, eşti un rebut căruia contemporanii nu mai sunt dispuşi să-i acorde încredere şi asta fiindcă bătrâneţea nu înseamnă doar vârstă înaintată, ci înseamnă şi “vârstă socială”. Iar vârsta socială e potenţialul pe care societatea ţi-l atribuie după înzestrarea pe care o ai. E setul de promisiuni pe care oamenii îl aşteaptă de la tine. Şi aici se petrece actul final: omul bătrân e o fiinţă care, în ochii semenilor, şi-a epuizat posibilităţile lăuntrice.

Mircea Mihăieş, Bătrâneţea. Mod de întrebuinţare – în volumul “Cum (să) îmbătrânim”

Deşi în aparenţă psihologice, criteriile avute în vedere sunt sociale, pentru că ele au instituit, de-a lungul vieţii, veritabila natură psihică a subiectului uman ajuns acum la bătrâneţe. Prin urmare, persoana bătrână, scoasă din jocul public, dată de-o parte – brutal sau cu delicateţe, nu are importanţă – rămâne a se confrunta cu obstacolele care, de-a lungul deceniilor, au constituit cea mai puternică realitate a vieţii sale. Identitate veche, identitate nouă: o falsă dilemă. Ea nu poate fi decât publică…

Surse foto

Wikimedia, Cuvântul ortodox, Cartea Românească