Quot translationes fecisti, tot homines vales.
Pentru cine şi pentru ce traduceţi?
Să spunem că traducerea face parte din schimbul creator pe care îl am cu scriitorii și filozofii de care mă simt apropiată. Traduc, cuget asupra cuvintelor, e un mod de a cerceta: de ce mă simt atât de însufleţită citind cutare text, cutare autor? Descifrându-i „secretul”, suntem, implicit, critici literari, hermeneuți, comparatiști, perspectiviști, sau, cum li se mai zice azi filozofilor și studioșilor limbajului, logologi. Uneori, drumul se vădește în note, alteori doar cuvântul ales trădează procesul alchimic prin care am trecut. De ce folosim cutare expresie şi nu alta, de ce alegem culoarea unuia sau altuia dintre sinonime, de ce ne lăsăm în voia unor sonorităţi consonante etc. Forma, sunetul unui cuvânt poartă urmele unei istorii, unei genealogii. Toate acestea mi se par extrem de atractive, e o șansă de îmbinare a intuiţiei și ştiinţei, de participare – în sens humboldtian – la comunicarea dintre lumi diferite (chiar dacă e iluzorie consonanța lor). Înseamnă că pot să „împing” limitele semantice către noi hățișuri de înțelesuri, luminându-le. Așa cum e nevoie să știi mai multe limbi pentru a vorbi bine propria limbă, traducând mi-am clarificat propria dorință de a scrie (căci doar traducerea nu m-a preocupat niciodată în mod exclusiv). Scriindu-mi cărțile despre gândirea arabă, despre literatura europeană sau despre literatură și muzică, mi-am ales și tradus propriile exemple. Pe această cale am insistat asupra autorilor față de care aveam afinități, i-am studiat și am încercat să-i transpun. Am încercat să mă traduc și… pe mine, constatând că deseori trebuie să rescriu textul. Dar ar fi prea simplu să fluturăm stindardul intraductibilității.
Cum a început aventura traducerii? Cum v-ați apropiat de limbile din care traduceți?
M-am născut într-o familie româno-germană, am vorbit de la început, în casă şi la şcoală (urmând şcoala germană din Bucureşti), două limbi. A căuta echivalenţe mi s-a părut dintotdeauna natural ca aerul. Cu timpul, cred că sub influenţa dictonului Quot linguas calles, tot homines vales (pe care l-am parafrazat în titlu, schimbându-l în „Câte traduceri ai făcut, atâția oameni/autori valorezi”), am învăţat şi altele, engleza, franceza, latina, ulterior și araba, daneza (la un nivel mai puțin performant am încercat și italiana sau greaca veche/ neogreaca, limbi unde n-am ajuns însă la un nivel la care să depășesc „factuala” comunicare). Engleza am studiat-o la facultate, în paralel cu araba, dar, foarte mulți ani înainte, cu o profesoară particulară, o englezoaică rămasă în România după război. Îmi dădea să învăţ pe dinafară discursuri întregi din piesele lui Shakespeare şi zeci de poeme. Odată, nu mai ştiu exact la ce vârstă, dar sigur înainte de liceu, mi-a cerut să învăţ The arrow and the song de Longfellow. În timp ce o recitam, m-am întrebat: ce îmi place atât de mult la această poezie atât de simplă? Ia s-o traduc, să văd ce „mecanism” are. Era ca cum aş fi disecat un elf. A ieşit o banalitate perfect rimată şi ritmată, păstrând înţelesurile, dar nimic din magia lor. A fost prima oară când mi-am dat seama că traducerea poate să ucidă textul, chiar dacă pare impecabilă. Sensurile trebuie să-și păstreze irizările, nu să cadă ca niște pietroaie. Abia peste ani mi-am recăpătat încrederea datorită lui Heine și a altor romantici germani, pe care-i „cântasem” atâta timp în minte, încât transpunerea a venit de la sine. În această privință, traducerea de poezie seamănă cu interpretarea muzicală. Recreezi ce a scris autorul, dar cu arcușul, mintea, priceperea și sensibilitatea ta.
Pentru vechii arabi, traducerea era deopotrivă ştiinţă şi artă. Sub abbasizi era încurajată şi făcută sistematic într-un fel de universitate pentru traducători, o Casă a înţelepciunii. Califii plăteau în aur greutatea cărţilor. Apoi, peste secole, prin şcoala de la Toledo, aceste comori lăsate grecilor şi arabilor au pătruns în Apus. N-ar fi exagerat să spunem că Europa de astăzi e creaţia unor maeştri traducători. Afirmând că limba Europei e traducerea, Umberto Eco s-a gândit desigur nu numai la limbile naționale, pe cale de a deveni dialecte, ci și – medievist fiind – la traducătorii care au topit în creuzetul european tot ce era mai valoros.
Araba, ca și greaca veche sau latina, stimulează gândirea logică, dar şi asociativă, stârnind capacitatea de a schimba perspectivele. Nimic nu se face fără consultarea bibliotecilor de comentarii. Ca traducător, tragi concluzii, sintetizezi în limba ta munca zecilor de generaţii. Astfel, paradoxal, o creaţie din limbi complicate, cu vocabular ultrabogat, cum ar fi germana sau araba, poate deveni mai limpede decât una dintr-o limbă foarte cunoscută, erodată de simplitatea accederii (desigur, simplitate aparentă).
Dar pentru fiecare limbă din care am tradus există altă poveste, alt motiv de „luat la mână” trezoreriile cuvintelor.
La început, ați avut un model de traducător? A rămas același? V-ați schimbat abordarea de-a lungul anilor?
În tinerețe îl admiram pe Friedrich Rückert (m. 1866), vestit poet şi traducător, profesor de filologie clasică la Jena, de filologie orientală la Erlangen şi Berlin. Textele lui sunt și astăzi incomparabile. În Germania, vechile traduceri circulă în continuare, dacă sunt bine făcute. (De fapt și în engleză – au rămas neîntrecuți Dryden, Pope). Admiram un mod de viață pe care aș fi vrut să-l urmez: să fiu într-o bună zi nu doar scriitor, ci și exeget, traducător, profesor entuziasmant. Cred și astăzi că acest lucru nu e imposibil, mai ales pentru cine acceptă mutarea accentului principal, pe rând, de pe o ipostază pe alta. Lumea computerelor și anii de studiu mi-au confirmat că am ales un drum pe care merită să fii statornic.
Cum vă alegeţi cărţile? Sau ele vă aleg pe dumneavoastră?
Am tradus cărțile care mi-au provocat lecturi repetate, cărți care să merite timpul – câteodată foarte lung – petrecut împreună. Prin care, lustruindu-le, să-mi clarific propria imagine, dar care să ofere și altora soluția autodescifrării. În acest sens, pot spune că „am ales”. Dar câteodată m-au ales și cărțile pe mine, în sensul că au găsit în mine calea spre o nouă întrupare, spre o viață care nu le putea fi oferită de nimeni altcineva.
Cea mai docilă carte pe care aţi avut-o de tradus? Dar cea mai nărăvaşă?
N-am tradus nimic cu uşurință, deși uneori mă simțeam ca într-un joc. A fost zbor, dar a fost și drum cu obstacole, pe care, depăşindu-le, să pot spune că a meritat.
O întâmplare amuzantă din cariera de traducător?
Nu-mi vine acum în minte ceva amuzant trăit chiar de mine, dar între arabişti circulă o anecdotă despre traducătorul care a descris, în locul unui drum al cămilelor prin deşert, călătoria unor corăbii pe mare. Evident, ambele variante fiind valabile.
Care sunt ingredientele unui bun traducător?
Multe ar fi, flexibilitatea, curiozitatea, generozitatea, puterea de muncă, modestia (și altele pe care le veți regăsi inclusiv în portretul unui bun diplomat). Dar după ce parcurge biblioteci întregi, traducătorul trebuie să uite tot ce a învățat. Atacat în deșert de o bandă de hoți care i-au furat desaga plină de cărți, un poet și filozof medieval și-a rostit ultimele cuvinte: „Vai de învățatul care își duce învățătura-n spinare”. Computerul-dicționar „din spinare” poate să cadă oricând pradă întâmplărilor, dar creația care „scapă cu viață” după uitarea trudei, abia aceea are șansa să respire.
Portret de traducător:
Grete Tartler
Traduceri
Din germană în română:
Goethe, Teatru, București, Univers, 1987, Poezii (în colaborare cu G. Guțu și H. Decuble) RAO, 2013
Poezie contemporană de limba germană (Antologie de lirică scrisă în limba germană în perioada 1970-1990), Editura Dacia, Cluj 1992
Patrick Süskind, Parfumul (cea mai recentă ediție, Humanitas Fiction, 2012)
Poeme de Novalis, Brentano, Uhland, von Eichendorff, Rückert, Heine, Fontane, W.Busch, Stefan George, Rilke, Morgenstern, Hesse, Ringelnatz, Celan, Fried, în antologia Cele mai frumoase poeme de dragoste, Humanitas Educațional, 2007
(Carmen Sylva și Mite Kremnitz) Dito și Idem, Astra. Roman epistolar, traducere, prefață și note, București, Humanitas 2011
Din română în germană:
Autori români contemporani, în revista Neue Literatur , între anii 1987-1991
Din engleză în română:
Poeme de Shakespeare, Keats, Poe, Browning, E. Dickinson, G.M. Hopkins, Yeats, Frost, Louis MacNeice, Graves, Nemerov, în antologia Cele mai frumoase poeme de dragoste, Humanitas Educațional, 2007
Din română în engleză:
Poeți români contemporani, în antologia Poezie și Știință/ Poetry and Science, în curs de apariție la Editura Vremea, 2016
Poezie franceză:
Ronsard, Baudelaire, Mallarmé; Rimbaud, Anna de Noailles ș.a. în Cele mai frumoase poeme de dragoste, ed. cit.
Din daneză în română:
H.Chr. Andersen, Bazarul unui poet, Editura Univers, 2000 (în curs de reeditare la Editura Corint, 2017)
Peter Høeg, Fata tăcută, Univers, 2012
Peter Høeg, Copiii paznicilor de elefanți, Univers 2014
Din araba clasică (selecție):
Cele șapte mu’allaqat, poezie preislamică, Univers, 1978
al-Ğahiz, Tratatul despre zgârciți, Bucuresti, Univers, 1985
al-Hamadhani/Al-Hariri, Șezători arabe (30 de maqamat), antologare, traducere, studiu introductiv, note și comentarii, Univers, 1981
Ibn Tufayl, Hayy ibn Yaqzan, Ibn Sina, Hayy ibn Yaqzan, Al-Farabi, Ara’ ahl al-madina al-fadila (Vederile locuitorilor cetății virtuoase), în Grete Tartler, Înțeleptul singuratic, Univers 1985, Humanitas 2006
Ibn Hazm-al-Andalusi, Tawq al-hamama (Colierul porumbiței), traducere din arabă, studiu introductiv, note și comentarii, indice explicativ, Humanitas 2012
al-Farabi, Sentențiile omului de stat, al-Zamahsari, Cartea colierelor de aur, Ibn Sina Rezumat de interpretare a viselor, Ibn Sina, Epistola păsării și Epistola despre natura rugăciunii, al-Ghazali, Despre noblețea intelectului (din Reînvierea științelor religiei), al-Ma'rri, Epistola Iertării, Ibn Hazm al-Andalusi, Caracterele și purtările în lecuirea sufletelor ș.a, în Grete Tartler, Înțelepciunea arabă de la preislam la hispano-arabi, Polirom 2014
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.