Apărut în 1961, Frumoasele adormite este singurul roman al lui Yasunari Kawabata care explorează în mod explicit psihologia atracţiei sexuale.

Casa frumoaselor adormite este un loc al plăcerilor crepusculare. La lăsarea întunericului, bărbaţii aflaţi la apusul vieţii vin să petreacă noaptea alături de tinere nevinovate cufundate într-un somn adânc, din care nici o sărutare, nici un gest violent nu le poate trezi. Pasivitatea lor e periculoasă, pentru că reprezintă o permanentă tentaţie de a depăşi limitele impuse, un îndemn pervers la agresiuni doar aparent fără consecinţe. Sunt aceste fete jucării, sau victime? întreabă Kawabata, iar răspunsul nu e niciodată univoc.

Cartea lui Kawabata este un studiu al fantasmelor erotice din mintea unui senzualist atent până la morbideţe atât la miresme şi parfumuri, cât şi la nuanţele mângâierii, fascinat de unicitatea fiecărui trup de femeie de care se apropie, ataşat de cuceririle sale sexuale din trecut... Încăperea unde nu se află decât un pat şi un trup adormit, ce poate fi folosit sau abuzat, după bunul-plac al bărbatului, fără martori şi deci fără ruşine, este o scenă pe care Eguchi se poate vedea aşa cum este de fapt – bătrân, respingător şi aproape de moarte. Nopţile pe care le petrece cu fetele fără nume nu-i provoacă bucurie sau plăcere fizică, ci melancolie, regret şi suferinţă.

- J.M. COETZEE, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în The New York Review of Books

Kawabata este stăpân pe universul prozei sale, ca un demiurg căruia nu-i scapă niciun detaliu. [...] Atenție așadar la pliurile acestei povești, în ele veți găsi punctele care susțin ideatica lui Kawabata. Frumoasele adormite lucrează în noi cum nu multe cărți reușesc. Desigur, rămâne acea cruzime specifică literaturii nipone, iar asta ne înfricoșează, o cruzime atât de poetică, dar fără această tușă n-am simți că citim un autor  japonez, nu-i așa?

- Ciprian Măceșaru, în revista Accente, nr. 25 - citește

Frumoasele adormite [...] vorbește, printre altele, despre memorie. De asemenea, vorbește despre teama de moarte și dorința de a prelungi existența prin elixirul tinereții; despre găsirea liniștii și reconcilierea cu propria viață; despre regrete și dorințe neîmplinite deplânse la picioarele unor preotese păgâne dintr-un templu al somnului.

- Prezentare pe blogul Lecturile Emei - citește

Obsesia lui Eguchi nu este aceea de a poseda o adolescentă, lucru interzis în acea casă, ci o temp favorită în literatura populară, aceea a tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte.

- Prezentare pe blogul filme-carti.ro - citește

Cred că orice fel de cititor poate confirma că există cărţi care îţi rămân cicatrizate în minte la modul vital. Frumoasele adormite a lui Yasunari Kawabata este un astfel de stigmat.

- Raluca Ciceu, pe hyperliteratura.ro - citește 

Impresia mea este că scriitorul japonez ne-a oferit într-o manieră indirectă un soi de jurnal personal, un fel de poveşti de amor gen Mircea Cărtărescu din De ce iubim femeile, adică o înşiruire până la urmă penibilă de poveşti de iubire ratate.

- Gabriel Adrian Mirea, pe bookblog.ro - citește

YASUNARI KAWABATA s-a născut la Osaka, în 1899. În 1924 a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo. A debutat în 1925, şi doi ani mai târziu a devenit cunoscut prin nuvela Dansatoarea din Izu (Izu no odoriko; Humanitas Fiction, 2008), iar în 1948 şi-a câştigat definitiv notorietatea cu romanul Ţara zăpezilor (Yukiguni; Humanitas, 2007). Este primul scriitor japonez care primeşte Premiul Nobel, în 1968, motivaţia juriului fiind „măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez". S-a sinucis în aprilie 1972, la mai puţin de doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără Maestrul de go (Meijin, 1951; Humanitas Fiction, 2007, 2014), O mie de cocori (Sembazuru, 1952; Humanitas, 2000),  Lacul (Mizuumi, 1954; Humanitas Fiction, 2012), Sunetul muntelui (Yama no oto, 1954; Humanitas, 2010), Frumoasele adormite (Nemureru bijo, 1960; Humanitas, 2006; Humanitas Fiction, 2014), Vechiul oraș imperial (Koto, 1962; Humanitas Fiction, 2009, 2015), Frumusețe și întristare (Utsukushisa to kanashimi to, 1964; Humanitas, 2000; Humanitas Fiction, 2013) și romanul apărut postum, Păpădiile (Tanpopo, 1972; Humanitas Fiction, 2015). În 2013, Humanitas Fiction a publicat o selecție din povestirile scrise de Kawabata în anii 1936-1958 sub titlul Valsul florilor.