Kafka vs Kafka

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Elena Lavinia Dumitru | 6 octombrie 2016 |

 Franz Kafka

Scrisoare către tata

Traducere de Mircea Ivănescu
Postfață de Ioana Pârvulescu

Editura Humanitas, 2016

Cine nu îl știe pe Kafka? Un ins subțirel, cu ochi pătrunzători și neliniștiți, cu un aer bolnăvicios și, totodată, impunător. Da, am scris bine, impunător. Kafka este grandios chiar și împotriva voinței sale. Este grandios, în bună măsură, datorită voinței sale, aceea de a exorciza conflictul, de a supraviețui într-un mediu ostil, de a se deplasa cu genialitate în elanul creator, cel care conferă forța și înrâurirea operelor sale care depășesc sfera literaturii, exercitând o influență evidentă în domeniile cele mai diferite, de la critica literară la psihanaliză, de la teatru la operă sau cinema.

Franz Kafka s-a născut în 1883, la Praga. Scriitor ceh de expresie germană, evreu, provine dintr-o familie ostilă artei în toate formele sale. De altfel, tatăl său nu a acceptat slăbiciunea fizică și psihică a fiului, încăpățânându-se să-i impună un stil de viață lipsit de orice legătură cu latura artistică, ajungând chiar să îl oblige să lucreze într-o companie de asigurări. De fapt, tatăl scriitorului nu a știut niciodată să aprecieze talentul său literar, pe care nu l-a înțeles, considerându-l chiar inutil și respingător. Continuul dezacord care se manifestă în toate aspectele existenței din cadrul acestui microcosmos reprezentat de familie se extinde în percepția lumii înconjurătoare, Kafka trăind permanent un sentiment de neapartenență și frustare. Conștient de propria-i singularitate, mai ales din perspectiva opoziției cu sistematica severitate paternă, acest fiu „renegat” al comerciantului Hermann Kafka și al Juliei Kafka (Löwy) începe să experimenteze un profund sentiment de marginalizare și dezrădăcinare, agravat și de neputința de a transforma această unicitate a sa într-un soi de stimă de sine, de încredere nezdruncinată în propria persoană. Kafka dă dovadă însă de o rară perseverență, căci, pentru a-și urma vocația artistică, nu ezită să se confrunte cu prejudecățile pe care, la nivel literar, le demontează folosind un ton ironic și caracteristicul umor negru.

Deși optează să studieze Dreptul la Universitatea din Praga, această alegere nu coincide cu dorința scriitorului, ci, mai degrabă, cu nevoia acestuia de a se „revanșa” față de părinți, o alegere pe cât de prozaică, pe atât de vizionară, căci nu face decât să îi îndrepte și mai mult interesul către științele umaniste, către literatura care îl va ajuta să evadeze și să creeze un univers nou, complex, straniu, dominat de absurdul unui destin implacabil.

Kafka devine acel Kafka pe care l-am cunoscut în paginile sale scrise cu tensiune și luciditate tocmai datorită acestui „eșec” în a se adapta, în a se lăsa purtat în direcția curentului, a canoanelor și, nu în ultimul rând, a voinței tatălui. Va trăi o stare de luptă neîncetată, în care relațiile dramatice cu viața marchează cu precizie cele patru elemente principale care definesc ființa kafkiană și care constituie, totodată, esența identitară a autorului: relația cu tatăl său, cu femeile, cu literatura și viața spirituală. Kafka rămâne fidel acestei stări de încordare în care prezența distructivă a elementului patern, problema scriitorului, chestiunile legate de iudaism și atitudinea față de femei provoacă, în mod inevitabil, criza totală. O criză care se dezvoltă timpuriu, din sânul familei dominate de figura autoritară a tatălui care manifestă o atitudine de superioritate, acționând ca un tribunal suprem, un judecător necruțător, care nu ezită să distrugă moral și să inoculeze cu voluptate și cruzime un sentiment de culpabilitate capabil să terorizeze și să țintuiască victima neputincioasă. Singurul refugiu pentru Kafka pare a fi cuvântul, nu cel rostit, ci acela așternut pe hârtie, cuvântul care găsește în paginile Scrisorii către tata calea de a ieși la lumină, de a destăinui tot ceea ce, până atunci, rămăsese învăluit în labirinturile unui suflet visător. Și iată-l pe Kafka mai aproape de noi ca oricând în epistola sa către tată:

În fotoliul tău guvernai lumea… Părerea ta era cea justă, orice altă părere… extravagantă, anormală. Şi încrederea ta în tine era aşa de mare, încât nu simţeai nevoia să rămâi consecvent pentru a avea dreptate… Lumea mi se părea divizată în trei: o parte în care trăiam ca sclav… supus unor legi inventate doar pentru mine; o alta care-mi era infinit foarte îndepărtată, în care trăiai tu, preocupat să guvernezi, să dai ordine şi să supui, şi te irita dacă nu erau urmate. O a treia, în fine, în care erau oamenii fericiţi, feriţi de ordine şi de supunere. Eram mereu copleşit de ruşine fiindcă ori mă supuneam ordinelor tale, şi asta era evident ruşinos, fiindcă erau valabile doar pentru mine, fie te sfidam, şi era mai ruşinos, fiindcă oare cum să îmi permit eu să te sfidez; fie nu mă puteam supune fiindcă nu aveam forţa, apetitul, nici firea ta…

Nu este vorba despre o simplă răfuială, deși reproșurile sunt multe, de o parte și de alta, ci despre o analiză meticuloasă a raportului părintelui cu propriii copii, așa cum subliniază însuși Kafka. Este un potret de familie care se apropie, prin intensitatea evocărilor și persistența ideii de cruzime, de grotescul surprins în pictură prin jocul fantastic ce pune laolaltă chipuri normale cu altele deformate de grimase. Cu siguranță, chipul tatălui este unul deformat de egocentrism și brutalitate, în opoziție directă cu cel al fiului, „mutilat” și transformat într-un incomod Nimeni. Un Nimeni care devine erou, un erou solitar constrâns să evolueze într-o lume străină și ostilă, în care singura certitudine este singurătatea totală; totul se întâmplă în împrejurări pe care autorul le expune într-o manieră atentă, cu precizia unui naturalist, într-un amestec între descrierea concretă și evenimentul neobișnuit, într-un fel de „realism magic” care închide personajul în închisoarea existenței, o existență nesigură, o realitate dură, dominată obsedant de prezența unui mecanism sau element tiranic. În Scrisoare către tata, tiranul este evocat încă din titlu, însă această caracteristică precisă apare treptat în conținutul discursului, al acestor confesiuni dureroase pe care Kafka le scrie în 1919 și pe care nu le înmânează direct destinatarului, ci le transmite prin intermediul mamei, scrisoarea neajungând, de fapt, niciodată în posesia celui vizat.

Hermann Kafka îi va supraviețui fiului șapte ani. Franz Kafka va muri în 1924, la numai 40 de ani, doborât de complicațiile tuberculozei și de greutatea însăși a existenței sale. Prin zbuciumul lui, a reușit să ne pună, fără îndoială, față în față cu noi înșine.

screen-shot-2016-10-06-at-15-24-24

Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, aşa cum se întâmplă adesea cu corespondenţa, ea nu conţine nici cea mai mică intenţie literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câştigă întotdeauna în faţa vieţii.
Ioana PÂRVULESCU
Era oare un martir sau era doar neîndemânatic? E un scriitor genial, dar n-are încredere în ce scrie. E conştient de valoarea lui, dar de o modestie nimicitoare. Femeile îl adoră, dar se înfăşoară în iubiri nefericite, în care, în loc de bucurie, nu găseşte decât umilinţe. Apreciază viaţa, se poate spune că e un hedonist şi totuşi duce o existenţă de ascet. Singuratic din fire, vrea mereu să se însoare. Face gimnastică, grădinărie, ca să-şi întreţină sănătatea, doarme iarna cu fereastra deschisă, merge mult pe jos, înoată, dar e atins de timpuriu de o boală mortală. Destin emoţionant. Personajul Kafka, poate mai mult decât opera lui, ne va chinui tot timpul şi mă întreb dacă nu cumva aici se află adevărata lui moştenire.
Imre KERTESZ
Kafka ne scrutează viaţa cotidiană cu o minuţiozitate pe care această viaţă n-o suportă. Starea de luciditate extremă pe care o trezeşte în noi viziunea lui seamănă până la confuzie cu un coşmar.
Denis de ROUGEMONT

Alte cronici:

Rodica GrigoreTeamă, adevăr și ficțiune,
în Viața Românească, 9/ 2016 - citește

Elena–Lavinia Dumitru este traducător şi cadru didactic asociat la Universitatea „Sapienza“ din Roma. A susținut două doctorate, unul în Istoria Europei, la Universitatea „Sapienza“, şi unul în filologie, la Universitatea din Bucureşti, Departamentul de Hungarologie. Colaborează cu catedra de Istoria Europei Orientale a Facultăţii de Filozofie, Litere, Științe Umane și Studii Orientale, Universitatea „Sapienza“ din Roma, precum şi cu Universitatea „Petru Maior“ din Târgu-Mureş. A mai publicat volumul „L’emigrazione intellettuale dall’Europa centro-orientale. Il caso di Panait Istrati” (Nuova Cultura, Roma 2012) și a tradus în limba română lucrarea „Storia della Romania contemporanea” de Antonello Biagini (Editura Universităţii „Petru Maior“, Târgu-Mureş 2012). Este autoarea volumului bilingv româno-italian „De vorbă cu Panait Istrati/Parlando con Panait Istrati”, Aracne, Roma 2015.