La noi, editorul alege şi cartea, şi traducătorul

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Claudiu Sfirschi-Lăudat | 24 octombrie 2016 |
Pentru cine şi pentru ce traduceţi?

Traduc pentru mai multe edituri din România, care s-au mai schimbat din 1991, când Univers mi-a publicat prima traducere, 1984 de George Orwell, dar întotdeauna practic au fost mai multe deodată. Fac traduceri cu speranţa că această muncă a mea reprezintă şi un act cultural, o contribuţie la îmbogăţirea limbii române. Din păcate, cu trecerea anilor, capăt din ce în ce mai mult convingerea că nu este aşa, că limba română poate foarte bine şi fără mine. Acum câţiva ani, editura Art mi-a publicat o traducere intitulată 1.000 de limbi, o carte-album, în care limbile lumii care se află pe cale de dispariţie îndeplineau câteva caracteristici. Cred tot mai mult că limba română este o limbă pe cale de dispariţie, singurul criteriu pe care nu-l îndeplineşte încă fiind împuţinarea numărului de vorbitori până la unul, care nu mai are cu cine s-o vorbească.

Cum a început aventura traducerii? Cum v-ați apropiat de limba din care traduceți?

În anul 1984, spre sfârşitul studenţiei, am citit şi eu, ca şi mulţi alţi români, romanul 1984 de Orwell, împrumutat de la Biblioteca Britanică. Şi m-am întrebat cum ar fi fost să-l traduc în româneşte. Aici pretind c-am fost original, fiindcă nimeni altcineva nu şi-ar fi pierdut vremea, la momentul respectiv, cochetând cu ideea că o asemenea carte ar fi putut apărea în România sub regimul comunist. Eram student la Limba engleză, aşa că traducerea de texte din englezeşte părea oarecum firească. La seminarii, ni se cerea să traducem câte un articol din reviste ca Newsweek, de pildă, care utilizau stilul acela de presă tipic anglo-american. Aceleaşi texte, pe româneşte, în stilul nostru lemnos, ieşeau de două ori mai lungi. Aşa că mi-am pus problema să-mi încerc mâna şi cu alt gen de texte.

La început, ați avut un model de traducător? A rămas același? V-ați schimbat abordarea de-a lungul anilor?

Nu pot spune c-am avut un model de traducător, cu atât mai mult, cu cât, pe vremea când m-am apucat eu de traduceri, în anii 1980, se publicau puţine traduceri faţă de câte sunt astăzi, dintre care de fiction şi mai puţine, care erau cenzurate şi edulcorate, cam cum eşti anunţat astăzi la câte o secvenţă de la ştirile televizate, că urmează să vezi imagini care ar putea să te afecteze emoţional, deşi ţi se arată imagini banale din viaţa cotidiană. De exemplu, ţin minte c-am citit, sau am încercat să citesc, Măgarul de aur, de Apuleius, în care toate măscările şi înjurăturile din original erau înlocuite în varianta română cu puncte de suspensie. Textul era practic ilizibil, deşi traducătorul era un celebru şi eminent profesor de la Limbi Clasice. Mi-am propus atunci, cu entuziasmul studenţesc inevitabil, ca eu să nu public niciodată asemenea traduceri pur şi simplu stricate.

Cum vă alegeţi cărţile? Sau ele vă aleg pe dumneavoastră?

Ştiu că este o metaforă predilectă aceasta, că, de fapt, cărţile îşi aleg traducătorul. Poate pe la alţii. La noi, din experienţa pe care am avut-o eu, editorul alege şi cartea, şi traducătorul, pentru că el este cel care plăteşte copyright-ul. Uneori, dacă ajungi la o anumită experienţă în materie de traduceri, la care am ajuns, cred, şi eu, ţi se oferă posibilitatea să-ţi alegi dintre mai multe cărţi, după preferinţe. Sau, în situaţia în care am tradus, de exemplu, două cărţi ale britanicului David Mitchell pentru editura Humanitas, a părut aproape firesc să mi se propună tot mie s-o traduc şi pe-a treia. Deşi, la fel de adevărat este că, eu făcând traduceri din engleză şi franceză, sunt mulţi alţii ca mine pe piaţa respectivă românească. Dacă aş traduce din hotentotă, de pildă, probabil că eu aş alege şi autorii, şi cărţile de tradus din acea limbă, şi priorităţile.

Cea mai docilă carte pe care aţi avut-o de tradus? Dar cea mai nărăvaşă?

Am tradus cărţi de non-fiction, care ar putea fi numite docile, pentru că nu puneau probleme dificile de stil. Şi am tradus Atlasul norilor, de David Mitchell, care s-ar putea numi nărăvaşă, pentru că a trebuit să inventez stiluri ale limbii române, inclusiv o variantă a românei vorbite peste vreo câteva secole, într-o lume post-apocaliptică, de oameni întorşi la stadiul de păstori-culegători. Sunt acolo cam o sută de pagini, pe care trebuie să le citeşti cu voce tare, ca să înţelegi ce scrie de fapt – cel puţin, eu mi le-am spus cu voce tare, în timp ce băteam în tastatura calculatorului.

O întâmplare amuzantă din cariera de traducător?

Dacă aşa ceva poate fi numit amuzant: pe la începutul anilor 2000, un editor mi-a făcut plângere penală, fiindcă nu-i terminasem traducerea la timp. Era vorba de Shogun, de James Clavell, pe care eu ar fi trebuit să-l traduc pentru a treia oară la aceeaşi editură, fiindcă editorul se afla în proces cu primii doi traducători. Am ajuns să dau declaraţii olografe în faţa organului de poliţie, apoi în faţa unei procuroare, fiindcă plângerea penală trebuia să-şi urmeze cursul până la o soluţionare.

Mi se cerea o despăgubire atât de mare, încât m-a pufnit râsul în faţa unuia dintre poliţişti şi am propus ca editorul să mă ia pe post de bibelou uman în casa lui. Mai târziu, o altă poliţistă mi-a spus că ea se consultase cu comandantul secţiei de poliţie şi nu ştiau să mai fi avut un asemenea caz în lucru. Până la urmă, am căpătat celebrul NUP, iar problema a rămas în suspensie, deşi eu tradusesem vreo două sute de pagini din Shogun, editorul reclamagiu necerându-mi niciodată să vadă în ce stadiu se afla lucrarea, care avea, oricum ai fi întors-o, 1.400 de pagini.

Ce înseamnă fidelitatea faţă de textul original? Cât este acolo din autor, cât este din traducător?

Aici este o problemă pe care cred că mulţi traducători români o au: cât de tare să se îndepărteze de original? Cred că trebuie respectate două criterii, simultan şi cu egală greutate: traducerea să conţină toate elementele textului original, fără omisiuni, fără cenzură de nici un fel, dar să sune bine în limba română, să sune în aşa fel, încât cititorul să nu-şi dea seama că e vorba de o traducere. Un editor mi-a oferit odată o carte publicată de el, pe care am încercat s-o deschid în metrou, de la sediul acelei edituri până acasă. Mi-a fost imposibil să citesc mai mult de prima pagină, de cât de prost suna pe româneşte. Se zice că traducătorul este trădător, iar adagiul se referă la trădarea textului original prin însuşi faptul de a-l traduce. Eu cred că traducătorii români, din ce în ce mai mult, trădează mai degrabă limba română, decât originalul, indiferent din ce limbă traduc. Pentru că traduc într-o limbă română din ce în ce mai seacă, mai lemnoasă (şi se mai spunea despre Ceauşescu că avea o limbă de lemn! – diferită era numai esenţa lemnului), mai artificială, mai romgleză (şi franceza a trecut printr-o fază în care i se spunea franglais, dar i-a trecut de-atunci). Trebuie să ţinem cont că româna este limba unui neam de păstori şi agricultori, că pe vremea lui Balzac şi-a lui Dickens, româna încă se mai scria cu alfabet chirilic, preluat de la textele bisericeşti, şi că după Revoluţia din Decembrie, când au dispărut toate opreliştile culturale, de toate felurile, prea puţin s-a făcut pentru înnoirea limbii române, dimpotrivă, se vorbeşte o limbă tot mai anglo-păsărească, în care unora li se pare normal să citească o propoziţie de genul: „Babysitterele îşi iau breakfastul în weekend la pub“.

Care sunt ingredientele unui bun traducător?

Cred că un bun traducător ar trebui să nu fie constipat intelectual în faţa unui text pe care-l are de tradus, adică să nu-şi facă meseria cu teama că-l va pune cineva pe două coloane cu originalul şi-l va acuza de trădare traducătorească. În afară de redactor, nimeni nu confruntă cele două variante, originalul şi traducerea. Cititorul vrea numai să aibă în faţă un text care să-i ofere plăcerea lecturii, un text care să mute cu succes o poveste dintr-o lume culturală în altă lume culturală.

Portret de traducător:
Mihnea Gafița

006

Mihnea Gafiţa (n. 1960) este absolvent al Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Limbi Străine, secţia Engleză-Latină (1984). Între 1984 și 1988, a fost profesor de engleză şi latină la Videle, Teleorman, iar în perioada 1988-1992, a fost bibliotecar la Biblioteca Naţională a României. Din 1992, a lucrat ca redactor angajat şi/sau colaborator extern la diverse edituri mai vechi sau mai noi. Traducător (din 2006, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Secţia „Traducători”) din limbile engleză şi franceză, pentru mai multe edituri româneşti, a circa șaizeci de cărţi publicate, dintre care merită menţionate mai ales: 1984 şi Ferma Animalelor de George Orwell (1991, şi 1992, plus mai multe ediţii succesive), Billy Bathgate de E.L. Doctorow (1996), Beznă vizibilă. Amintiri despre nebunie de William Styron (2007), Întoarcere la Brideshead de Evelyn Waugh (2009), Poveste de Crăciun de Charles Dickens (2012), Atlasul norilor şi Omul de ianuarie de David Mitchell (2008 şi 2015).

Traduceri:

George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, Editura Polirom, 2002

Willis Barnstone, Borges, într-o seară obișnuită, la Buenos Aires, Editura Curtea Veche, 2002

David Lodge, Răcane, nu ți-e bine!, Editura Polirom, 2004 și 2013

Brett Easton Ellis, American Psycho, Editura Polirom, 2005

Louis de Bernières, Mandolina căpitanului Corelli, Editura Curtea Veche, 2007

Leszek Kolakowski, Modernitatea sub un neobosit colimator, Editura Curtea Veche, 2007

David Mitchell, Atlasul norilor, Editura Humanitas, 2008

Petru Popescu, Fata din Nazaret, Editura Curtea Veche, 2010

Claudia Moscovici, Între două lumi, Editura Curtea Veche, 2011

Charles Dickens, Poveste de Crăciun, Editura Curtea Veche, 2012

Toni Morrison, Iubire, Editura Art, 2015