Legătură fragmentară

Print Friendly
Carte | Autor: B-Critic | 29 septembrie 2016 |

 Legătură fragmentară

Eleni Ladia

Traducere din neogreacă şi cuvânt-înainte de
Claudiu Sfirschi-Lăudat

Cu un cuvânt al autoarei la ediţia românească

Editura Omonia, colecţia „Biblioteca de Literatură Neoelenă”
Bucureşti, 2014 

Legătură fragmentară este epistolarul unei femei care, prin actul scrierii, se străduieşte să reconstituie o relaţie care nu a fost niciodată trăită în cotidianul ei. Destinatarul acestor epistole nostalgice, tot o femeie, devine eroina cu diverse nume a unui roman care creşte din scrisorile pe care epistolograful le citeşte şi le pune cap la cap, asemenea unor bucăţi de mozaic risipite de trecerea timpului. Gesturi, cuvinte, şoapte, priviri, trăiri disparate se adună toate în jurul cuvintelor, cerând, asemenea morţilor din Hades, sângele celor vii pentru a se însufleţi timp de o clipă în amintirea acestora. Planurile temporale se amestecă, viitorul devine trecut, trecutul anunţă viitorul, prezentul cuprinde laolaltă trecutul şi viitorul, fiind mereu trăit cu îndoială în privinţa realităţii unei legături umane atemporale. Două figuri feminine care se completează, pentru a alcătui în cele din urmă un singur chip, supus unei sciziuni iniţiale, de dincolo de timpuri şi de formele concrete ale întrupării. Iubirea nu izbăveşte, ci leagă şi apasă prin implacabilul ei, e o forţă care zguduie temelii şi obligă la noi configurări ale sinelui. Confruntată cu alteritatea, scriitoarea-epistolograf se cufundă în abisul inconştientului, se zbate în labirintul propriilor limite, reuşind să se călăuzească, asemenea lui Theseu, după firul Memoriei. Istoria personală se confruntă cu aceea universală, aşa cum sinele fiecăruia se oglindeşte, pentru a se regăsi, în sinele celorlalţi. Mici poveşti individuale care, prinse în vâltoarea Istoriei, îşi caută sensul. Iar acesta se contureză tulbure la suprafaţa paginii, de fiecare dată când cititorul se oglindeşte în lectura unor epistole trimise asemenea unui mesaj într-o sticlă, pe mare.

Uneori, locurile acționează asemenea unor magneți. Cam tot astfel a luat naștere relația dintre cititorul român și cărțile mele. O verigă prețioasă a fost și este editorul și neoelenistul Elena Lazăr, care a tradus în română romanul meu Grația. Am crezut că, odată cu această carte, legătura mea cu România s-a încheiat. Dar nu, magnetul era mult mai puternic. În continuare, Claudiu Sfirschi-Lăudat a tradus cartea Femeia cu o corabie pe creștet, care a primit ulterior, în Grecia, Premiul de Stat pentru cea mai bună nuvelă. Acum am bucuria să poată fi citită în limba română o carte pe care o îndrăgesc mult. E vorba despre Legătură fragmentară.

– Eleni Ladia, în „Cuvântul înainte la ediția românească”

Legătura fragmentară cere un anume fel de lectură, adecvată cu ritmul şi structura ei neobişnuite, lectură şi ea întreruptă din când în când pentru a reflecta şi a înţelege dacă se potrivesc sau nu bucăţile, pentru a-i găsi ordinea ascunsă. Poate că şi dificultatea şi farmecul lecturii vin din pendularea cărţii între poezie şi proză, între confesiune şi o eseistică intens personală, toate însă topite în cea mai rafinată formulă, adusă de modernism, fragmentul.

Abia spre sfârşit, ajungând la partea dedicată albumului în care fotografiile de la vârste variate ale celei cu care împărtăşeşte comunicarea, mai ales la inventarul numelor, descopăr că numele însele oferă o cheie de lectură şi o pistă a interpretării, cu trimiterea la mitologia greacă. Va îmbogăţi ori va sărăci altă înţelegere a cărţii? Misterul nu-l poate desluşi decât o nouă lectură, ea însă ar risipi haloul ce pluteşte în fiecare pagină.

- Elisabaeta Lăsconi, Atracții tulburi, pe zf.ro - citește

coperta-ladia

fotografie-ladia

Eleni Ladia (n. 1945, Atena) a studiat arheologia şi teologia la Universitatea din Atena. A publicat nuvele, povestiri, poeme şi eseuri: Somnul de bronz (povestiri, 1980), Crângul Persefonei (nuvelă, 1997), Graţia (nuvelă, 1999), Vorbeşte, Zarathustra (poeme, 1997), Articole despre poezia lui Kavafis (1974, 1975), Poeţi şi Grecia antică (studii despre Sikelianos, Seferis, Papaditsas, 1983). În 1981, volumul Somnul de bronz a fost încununat cu Premiul al II-lea de Stat, iar în 1991 Academia din Atena i-a acordat autoarei Premiul „Uranis”pentru cartea Istoriografie. Totodată, E. Ladia, în colaborare cu D.P. Papaditsas, a tradus din greaca veche Imnurile homerice şi Imnurile orfice. Opera sa este bine cunoscută şi dincolo de hotarele Greciei, fiind tradusă în slovenă, franceză, engleză şi română (romanul Graţia, traducere şi cuvânt înainte de Elena Lazăr, Editura Omonia, 2003, Femeia cu o corabie pe creștet, traducere, prezentare și note de Claudiu Sfirschi- Lăudat, Editura Omonia, 2008).

Fragment din carte

N-o să-ţi scriu despre toate şovăielile care mi-au încercat gândul în privinţa acestei scrisori, întrucât toate amintirile pe care încerc să le însufleţesc acum îţi sunt, poate, cu totul indiferente. E foarte probabil ca toate acestea să fi avut viaţă doar în adâncurile minţii mele, sub forma unei dorinţe neîmplinite, oarecum ca nişte proiecte, asemenea unor fantasme agăţate de muchia ce desparte realitatea de iluzie.

Şi cu toate acestea, nu m-aş fi apucat niciodată să-ţi vorbesc dacă nu s-ar fi petrecut ultima noastră întâlnire, în timpul căreia a avut loc o discuţie, impresia unei discuţii sau, mai curând, au fost nişte vorbe aruncate care au stârnit întregul mecanism. Este matematic dovedit că, după împlinirea dorinţelor, memoria se dedă unei strădanii vanitoase de a aduna semne şi mesaje din trecut, care, retrospectiv, par asemenea unor mici profeţii, utile pentru interpretarea unei stări prezente. Toate sunt grăitoare după încheierea unei legături; de pildă, o privire sau o mişcare, o senzaţie sau o impresie, care, altminteri, s-ar fi pierdut în petrecerea timpului, joacă acum rolul unui cod care decriptează sentimentele confuze.

Legătura noastră însă – în cazul în care toată această fărâmiţare a istoriei noastre poate fi caracterizată astfel – nu s-a întregit nicicând, dar nu cred că este un fapt care să mă împiedice să-ţi scriu. Sunt mânată de un fel de stranie datorie, folosind drept pretext cuvintele spuse pe jumătate şi privirile din timpul ultimei noastre întâlniri. Spun „ultima“ pentru a-i da o caracterizare statornică, de vreme ce ea însăşi, ca atare, este atât de fluidă. Sunt posacă acum când scriu, de aceea îţi spun că nu te iubesc, deşi recunosc că şansele de a te fi iubit au fost imense. Accept-o pur şi simplu... Mă gândesc la trecutul nostru... Întrebuinţez acest cuvânt de parcă ar fi vorba despre o legătură, dar spune şi tu, cum ai putea descrie această dureroasă – şi, totuşi, mai fermecătoare, în ciuda contradicţiilor ei – subdiviziune a timpului?

Serios, mă preocupă să descopăr elementul care a scăpat în cazul nostru, împiedicând astfel realizarea acelei complicate uniuni chimice a sentimentelor.

Desigur, bănuiam amândouă că sentimentul care începuse să ia naştere făcea parte din categoria celor destinate eşecului. Dacă sentimentele pot fi atinse de boli, atunci eu l-aş numi pe-al nostru „leucemic“. Proiecţia socială se infiltrează în vena lor şi le ucide, pot spune, iar aceasta este o explicaţie mulţumitoare pentru „cei mulţi“, şi poate că şi pentru noi, de vreme ce toţi oamenii trec prin clipe în care au „mintea încuiată“. Alteori însă, mă îndoiesc de această interpretare, descoperind că piedicile nu sunt nici sociale, nici psihologice.

Să nu crezi că toate acestea mă preocupă de multă vreme; nu, acum mi s-a înfipt în minte ideea nebună de a lămuri problema. Înainte, acceptam totul foarte firesc şi fără rezistenţă, ca pe o nouă zi. Chiar aşa, câte zile noi au venit şi s-au învechit fără să te văd şi să mă gândesc la tine! Dar acum mă înfior la gândul că, prin cine ştie ce întorsătură a sorţii, toate aceste zile s-ar fi îngreunat de amintirea şi prezenţa ta.

Odată mi-ai spus: „te văd şi te regăsesc de parcă n-ar fi trecut deloc timpul“.

Atunci m-am gândit şi eu că prezenţa timpului se afla doar în firele de păr şi în trupuri, dar niciodată în conştiinţa noastră.

Apoi plecai şi uitam totul.

Îţi dau cuvântul meu de onoare că nu mă gândeam la tine.

* * *

Iată că îţi scriu din nou, cu mai puţine reţineri, desigur. Gândul că este foarte probabil ca aceste scrisori să nu ajungă în mâinile tale îmi dă dreptul la o anumită libertate. Îmi este greu acum, când încerc să dau de începutul primei noastre întâlniri. Mi-aduc aminte doar de ochii tăi egipteni, mari şi luminoşi asemenea unor petale. Adeseori, m-am gândit că ochii tăi sunt atât de autonomi, încât ar putea fi Tu, chiar în absenţa trupului şi a chipului. Nu e o idee minunată? Un prieten îmi spunea că i-ar plăcea să fie o „strofă“. Poţi să-ţi închipui? Desigur, pare mult mai rezonabil ca un om să-şi dorească a fi o stâncă sau un copac, dar să vrei să fii o strofă sau o pereche de ochi nu-i ciudat?

Parcă eram adunaţi mulţi copii în curtea şcolii şi vorbeam despre marxism, când tu ai spus pe neaşteptate: „studierea unor astfel de cărţi presupune maturitate, aşadar şi o anumită vârstă“.

Mi-aduc aminte că observaţia ta m-a deranjat, pentru că încrederea în raţiunea mea era de nezdruncinat. Dar fraza ta avea o convingere atât de melodioasă, încât înlăuntrul meu a încolţit atunci o îndoială.

Apoi, toate se întunecă şi doar câteva imagini străfulgeră în mintea mea.

Din banca mea, îţi priveam capul, subliniat, în spate, de forma tunsorii, care îl făcea să pară şi mai prelung. Ţi se zăreau nasul – ai fi zis că e armenesc sau arăbesc –, ochiul – mare precum o stea, ca în frescele egiptene – şi profilul buzelor tale vineţii. Atunci, de parcă ai fi fost înzestrată cu vedere şi în dosul capului, te răsuceai, înştiinţată de o ciudată senzaţie, şi îmi zâmbeai, în timp ce mă priveai. Acum înţeleg limpede: zâmbetul tău era amăgitor. Îmi zâmbeai ca să mă dezarmezi şi, astfel, să mă cercetezi mai pe îndelete. Reveneai mereu, insistentă, de parcă ai fi vrut să interpretezi un text dificil.

Iată că iarăşi ezit... de ce îţi scriu, de vreme ce nu s-a întâmplat nimic în realitate? Acum mă străduiesc să materializez o relaţie, dar la ce bun? Ei, na! Nu s-a împlinit o relaţie! Şi ce-i cu asta? Ceva poate să se înfăptuiască sau nu – e simplu şi nu depinde de noi.

Cu toate acestea, revin cu perseverenţă, asemenea unei muşte pe un geam, sperând că, prin istorisirea întâmplărilor, voi afla vreo cauză.

Cred că stăteai în banca a treia, iar eu, în ultima. Îmi plăcea banca mea izolată, pe care îmi aşezam cărţile şi caietele, pline la sfârşit de consideraţii sfâşietoare, proprii crizelor adolescentine. Nu permiteam nimănui să intre în ascunzişul meu sau să se atingă de ceva. Tu însă veneai în pauze pe lângă mine, prefăcându-te că te joci „şotronul“ sau lăsând să-ţi scape creionul.

Erai mereu plină de mesaje şi de ciudăţenii!

Adesea, găseam pe banca mea bucăţele de ciocolată, pe care mi le lăsai pentru a îndulci felul meu aspru de a fi, fiindcă de cele mai multe ori eram nejustificat de aspră cu tine. Oare te-am jignit vreodată? Mă lupt cu memoria mea de parcă ar fi o fiară. Da, te-am jignit atunci când ţi-am pus acea întrebare necruţătoare: „Ce vrei de la mine? La ce bun scorneşti toate astea?“.

Apoi, desigur că mă întristam când îţi vedeam privirea tulbure şi îmbujorarea din obraji. Pricepeam că vrei să spargi masca mea dură, ca pe o coajă de nucă. Nu era oare riscant să te las?

Dar de ce stau şi mă justific acum… Cum se face că tu, care erai atât de pătrunzătoare, nu pricepeai că pe-atunci îmi confecţionam o figură a sinelui meu şi aveam nevoie de singurătate şi de asprime? Desigur că, pe de o parte, îmi făceai bine, deoarece îmi căleam răbdarea pe tine. Dar nu trebuie să luăm acest lucru în mod absolut – el ar fi putut fi şi distrugător. Iată că de aceea nu te puteam lăsa – te socoteam nimicitoare şi mi-era teamă de tine.

Ai văzut cât de uşor şi de sigur trag oamenii concluzii?

Acum mă îndoiesc că era aceasta adevărata cauză.

Te simţeai pierdută în perioada aceea şi te tulbura ceva, un frunziş gingaş pe care încercai să-l consolidezi! Ochii tăi întunecaţi îmi erau inaccesibili şi eram convinsă că ei ascundeau un secret chinuit. La încheierea orelor, plecai în grabă, fără ca nici măcar să mă saluţi, tu, care, în toate pauzele, îmi dădeai târcoale, gălăgioasă ca un copil.

Unde te duceai aşa, aplecată de spate, înfofolită în paltonul tău cafeniu, cu ghiozdanul în braţe, ţinându-l ca pe un prunc bolnav, atât de necăjită şi plină de regrete pentru cele spuse mie?

„Orice destăinuire este urmată de o destindere“, ai spus odată, „şi totuşi, cu tine mă simt ciudat. De câte ori mă confesez, mă simt şi mai apăsată“.

După multe şovăieli, te-am urmărit din curiozitate. Acum ştiu că, poate, n-a fost curiozitate, dar ce însemnătate mai are? Erai aşa de agitată tot drumul, că n-ai privit în urmă. Ai intrat grăbită în casa de pe colţ, cea cu grădină mare, şi ai dispărut acolo.

Ştiam că nu aceasta era casa ta, căci îmi dăduseşi tu însăţi adresa, cu speranţa că voi veni într-o bună zi. Te-am urmărit şi eram supărată, fără să vreau, de gândul că persoana care locuia în casa aceea îţi chinuia tinereţea, cu toate că tu o iubeai – tocmai de-aceea încercai, de altfel, să-i scapi; şi mă îngrozeam la gândul că poate încercai să te răzbuni pe propria-mi persoană.

Într-o dimineaţă nu ai venit la lecţii, iar eu eram cuprinsă de amărăciune la vederea locului tău gol.

Dar ce stau şi mi-aduc aminte acum, amintiri care pot părea romantice – anemice, aş spune. Dacă ai citi scrisoarea mea, probabil că te-ai întreba, şi pe bună dreptate, care este rostul ei. Toate acestea sunt deja perimate, dar gândeşte-te, tocmai din acest motiv îţi şi scriu. Nu ştiu ce mi se întâmplă cu adevărat de s-au trezit toate atât de brusc că cer o anumită ordonare. Poate că nici nu vreau să se piardă această senzaţie în apele tulburi ale inconştientului zbuciumat; pe hârtie, ea capătă propria ei consistenţă, care, dintr-un anumit punct de vedere, o îndreptăţeşte. Totuşi, nu pot să replămădesc vorbele tale, conversaţiile noastre, care, asemenea mie în clipele de singurătate, au căpătat o dimensiune înfricoşătoare. Cuvintele tale au fost transcrierile oscilaţiilor mele sufleteşti, cuvintele mele te răscoleau, deoarece îţi scormoneau gândurile, iar conversaţiile noastre aveau înţelepciunea retrospectivă a poeziilor pentru copii.

Toate au înţepenit asemenea păsărilor pe timp de iarnă, au murit, chiar dacă n-au avut niciodată viaţă în ele.

Noapte bună!