Liviu Ioan Stoiciu, „Transfer”. Freudianisme în șir Fibonacci

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: I theViewer | 15 octombrie 2017 |

„Olimpiu cu Dida și Mihai se pergătesc să plece la aer curat, la Bisericani, pentru o săptămână, la munte, la sora mai mare a lui Olimpiu, Veronica. Olimpiu speră să mai uite și de dedublare, și de jurnalul lui Radu dictat de Marian K din 1917, și de sărăcie, și de ratare (că i s-au închis toate orizonturile).”

Jurnal de lecturi în tramvaiul 41:

1. În primele pagini, episodul cu venirea lui Olimpiu la București la o zi după cutremur mi s-a părut nefast. N-am putut să identific în decizia lui altceva decât o curiozitate sordidă, muierească, la nivelul privitului la telenovele sau - și mai rău - la știrile de la ora cinci. Apoi, devenind rapid un Olimpiu de grad secund, am rămas alături de el, în virtutea unei curiozități similare. O curiozitate din ce în ce mai mare pentru o narațiune care s-a dovedit a fi, pagină după pagină, despre nimic și pentru evoluția unui personaj care s-a dovedit, pas după pas, un non-erou. Așa i-am urmărit lui Olimpiu toate aparițiile aftelor în gură și am răsuflat de ușurare în fiecare lună în care nevastă-sa a avut menstruație.

2. Totul s-a datorat felului în care Liviu Ioan Stoiciu a reușit să monteze o cameră de filmare în ceafa personajului. Și când zic ”în” vreau să spun că dispozitivul înregistrează nu de după ceafa personajului, ci direct prin ea. Fiindcă narațiunea pare la persoana a III-a și totuși nu e. Adică e subiectivă, deși pare obiectivă. În fine, autorului i-a ieșit un excelent joc de-a transferul între subiectiv și obiectiv. Un joc de-a cine jurnalul cui citește sau dictează, în progresie matematică. Un fel de șir al lui Fibonacci. Un ceva care îi leagă pe Olimpiu, Radu și Marian K, așa cum îi leagă de același Olimpiu pe cititorul-analizand și cititorul-analist. Da, căci dintr-una într-alta fandacsia e gata și am ajuns la freudianism. Că tot avem titlul „Transfer” și neuzualul nume „K” dat celui de-al treilea personaj din șir.

3. Iar dacă avem Freud, avem isterie. A orașului mic de provincie, a lipsei de orizont, a apartamentului restrâns și a familei extinse, a cozilor la butelie, a lipsei de organizare de la serviciu, a grijii pentru un copil mic și a fricii de apariția altuia, a fanteziilor erotice ocazionale și a deficitului de stimă de sine.

4. Toată narațiunea, cu excepția finalului, e plasată înainte de 1989. Pare să fie relevant, dar poate să nu fie deloc. Un lagăr de tipul acela poate fi replicabil, de la scara socială, la cea individuală. Probabil Olimpiu ar fi avut afte în gură și ar fi făcut insolație în micile și sărăcăcioasele sale vacanțe în orice alt timp și în orice alt spațiu. S-ar fi detașat de condițiile politice, sociale și economice și ar fi alunecat în povestea altuia, a altora, a oricui, la fel.

Prin urmare: 1. narațiunea – așa absolut despre nimic cum este ea – mi s-a părut perfectă, 2. trimiterile subtile către frudianism și esoterism – presupunându-le ca intenție a autorului și nu ca rod al fandacsiei cititorului – mi s-au părut sclipitoare, 3. înregistrările transmise automat de camera pusă în ceafa personajului – un permanent shooting în rafală – mi s-au părut fascinante.

Și, în mod absolut miraculos – deși teama a fost permanentă –, nu mi-au apărut afte bucale pe perioada lecturii.

Fragmente din carte

„Olimpiu nu știe ce are, sufletește îi e frică de timpul pierdut, soția, Dida, e foarte iritată de imobilitatea lui. Nici măcar nu vrea să iasă la plimbare cu Mihai, iese Dida. Socru-su e plecat la țară, dar se va întoarce duminică, fiindcă vine poștașul cu pensia. Nu e apă caldă la robinete, s-a săturat de încălzirea și apa caldă centralizată de la bloc, ar trebui găsită o alternativă, are mătreață. Repară două broaște, după care se culcă iar, ce fantastică lene are în el!”

„Olimpiu speră să nu se mai trezească în apartament cu dublura lui Radu; va trebui să o pipăie, să vadă dacă e... psihică, subtilă... Ce scamatorie. Radu era bolnav psihic, la naiba... Boala lui e legătura cu Marian K... În altă privință, Dida a abandonat chimia, școlile tehnice postliceale se desființează. Alt ghinion. Fiul are gâlci, plânge și abia înghite. Olimpiu stă de trei zile la coadă să schimbe butelia de aragaz, ia o carte cu el să citească ziua, noaptea înghite în sec, ce bătaie de joc. La internat, colegul Cornel îi lasă scris că pedagogii sunt vorbiți de rău la secretariatul școlii...”

Proiect editorial apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.