O noapte la Castel

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Elena Lavinia Dumitru | 11 octombrie 2016 |

 Franz Kafka

Castelul

Traducere de Mariana Șora, Radu Gabriel Pârvu

RAO, 2007

Cea mai mare parte a operelor lui Franz Kafka a fost publicată postum de către prietenul autorului, Max Brod, care nu numai că îi încurajează și facilitează debutul, dar, mai ales, încredințează posterității o operă ce va marca definitiv tiparele literaturii. Trebuie să îi fim recunoscători acestui încăpățânat prieten care a refuzat să pună pe foc opera kafkiană, așa cum îi ceruse însuși creatorul acesteia. De aceea, în ceea ce mă privește, lectura acestor pagini o percep ca pe un soi de privilegiu, de deznodământ fericit care face posibilă întâlnirea cititorului cu universul complex, apăsător al hipersensibilității umane. Putem intra, astfel, în Castelul lui Kafka fără să ne simțim străini de misterul care ne învăluie, ademenitor, încă de la început:

Era seară târzie când K. sosi. Satul zăcea înzăpezit. Muntele cu castelul nu se zărea, era învăluit în ceață și beznă; nici cea mai mică licărire de lumină nu arăta unde se află marele castel. K. se opri pe podul de lemn care ducea de pe șosea spre sat și rămase o bucată de vreme cu ochii ridicați spre spațiul în aparență gol.

Ceea ce ne propune Kafka este o aventură a misterului, a cunoașterii adevărului. Ceea ce reușește Kafka este să ne călăuzească prin „ceață și beznă” de-a lungul unui parcurs anevoios ce devine experiență. Nu este, așadar, de mirare cum fiecare cuvânt al enunțului inițial poate fi interpretat în cheie existențială, fiind supus, pe parcursul romanului, la schimbarea, accentuarea sau pierderea valențelor: seara târzie implică o angoasantă percepție a proximității sfârșitului, satul este o contracție a lumii care, asemenea corpurilor supuse răcirii, dobândește o dimensiune redusă, amenințată de imobilitatea înzăpezirii, muntele și castelul sunt entități superioare, inaccesibile enigme sau destinații ce nu pot fi „zărite”, ceața și bezna reprezintă constante ale drumului vieții, care subliniază absența oricărei „licăriri de lumină” ca formă de speranță, podul de lemn face legătura dintre lumea externă și lumea aflată sub „vraja” castelului, bucata de vreme este cuantificarea indefinită și necesară a vieții fiecărui individ ce iscodește cu privirea viitorul, acest spațiu „în aparență gol”.

Personajul principal este desemnat de inițiala numelui, K. – la fel ca în Procesul –, și, în ciuda anonimatului pe care o simplă majusculă i-o poate oferi, ne trimite imediat cu gândul la însuși Kafka. Nu este nicidecum o coincidență de ordin alfabetic, ci o afirmare întocmai a identității, individuale sau colective, căci, așa cum ne-am obișnuit, destinul kafkian găsește ecou în oricare dintre noi. K. ajunge într-un sat dominat, din perspectivă geografică și simbolică, de un castel a cărui prezență ascunde un mister mai mult sau mai puțin terifiant.

Încă de la început, autorul își plasează eroul într-un univers straniu, care devine din ce în ce mai bizar și mai înfricoșător. K. pare ajuns în sat de pe o altă planetă, fără o justificare legală a prezenței sale, singura explicație de care dispune fiind o improbabilă afirmație că fusese chemat în urma dispozițiilor contelui ca arpentor, pentru a face măsurători de teren. Acest moment marchează intrarea personajului în labirintul absurdului birocratic. Lui K. i se solicită o autorizație pentru a înnopta la hanul din sat, care era „rezervat numai domnilor din castel”, i se interzice să viziteze castelul, i se impune un comportament care să corespundă severității regulamentului, altfel orice abatere ar deranja, deoarece „domnii sunt ultrasensibili”. În plus, orice „oficializare” a șederii sale și, implicit, orice întrevedere cu șeful său, domnul Klamm, îi este blocată. Atmosfera de incertitudine și de teroare este realitatea în baza căreia K. încearcă, prin eforturi zadarnice, să se integreze într-o comunitate care îl respinge în mod constant, transformându-l în subiect de neîncredere continuă. Dorința de a stabiliza o situație incertă, al cărei ridicol se transformă iremediabil în absurd, creează conflictul dintre eu și ceilalți, un conflict în care dialogul are o importanță centrală, nefiind nicicum o modalitate de a comunica, de a mijloci înțelegerea. Folosirea dialogului obține, de fapt, efectul opus, protagonistul scufundându-se și mai adânc în situația absurdă căreia i-a căzut victimă, deoarece cuvintele sale sunt incapabile să transmită un mesaj.

K. eșuează în demersul său, care se transformă într-o luptă inegală cu obstacolele și contradicțiile unei birocrații absolute și absurde. Castelul devine instanța omnipotentă și omniscientă, simbolul unei organizații perfide, care operează impersonal și își exercită puterea în cadrul unor ierarhii definite de apetitul pentru abuz. K. se află, împotriva voinței și a rațiunii sale, în imposibilitatea de a-și duce la bun sfârșit misiunea, fiind treptat acaparat de îndoială, revoltă și singurătate. Ca element subversiv, K. este izolat, iar aparent banala sa încercare de a-și întâlni angajatorul pentru a onora responsablitățile postului obţinut capătă dimensiuni tragice. Strivit de rigiditatea logicii ilogice a unui aparat de dominație activat de o „coordonare despre care se bănuia că este perfectă, îndeosebi acolo unde părea să nu existe”, K. își pierde permisiunea de a da un sens propriei existențe, un individ incomod care nu poate fi, totuși, ignorat și căruia, la finalul romanului, i se face o irezistibilă invitație la dispariție:

[...] iar tu ești un nătărău, ori un copil, ori un om foarte rău și periculos. Du-te, hai, pleacă acum!

Cu toate acestea, finalul rămâne deschis, existând o vagă posibilitate a unui „mâine”, care sună pe cât de promițător, pe atât de înspăimântător, căci ar putea însemna reluarea acestui ciclu infernal de căutare, înstrăinare și pierdere a sinelui. Castelul rămâne, alături de Procesul și America, un roman neterminat al lui K.

castelul

Alte cronici:

Concepția sa de viață, influențată de filozofia lui Kierkegaard, își găsește expresia într-o modalitate artistică originală, în care elemente de suprarealism se îmbină cu o formă de exprimare proprie expresionismului. Prezentând strivirea personalității în societate, Kafka înfățișează destinul fără perspectivă al omului într-o viziune halucinantă, grotescă, impregnată de anxietate.

revistaderecenzii.ro - citește