Ai început prin a scrie propriile tale cărţi şi ai trecut la traduceri. E mai bine aşa? Asta ajută, sau dimpotrivă?

Noțiunea de „mai bine” e relativă. Nu pot să spun niciodată ce e „mai bine”. În primul rând pentru că sunt printre norocoșii cărora le place la nebunie munca lor, indiferent care este aceea. Apoi, pentru că acțiunile de care vorbești nu sunt consecutive, ci se întrepătrund. Am început prin a scrie, apoi am făcut traduceri, apoi am scris din nou (două cărți pentru copii, una în curs de apariție și una care încă își caută editura) și sper să continui tot așa. Dacă ajută!? Totul ajută, tot timpul. Ca o coincidență, tocmai am găsit un citat pe Facebook, în general sunt stupide, dar uneori te mai trezești și cu câte o chestie faină. Se pare că i-ar aparține lui Isaac Asimov, și zice: „Oamenii se gândesc la educație ca la ceva ce se poate finaliza”. Vreau să sper că eu nu fac parte din acea categorie de oameni. Că, deși tocmai am împlinit o jumătate de secol de viață, încă mai învăț. Și ce învăț ajută, da, n-are cum să dăuneze. Dacă te gândești, însă, la influențarea propriului stil de a scrie, nici aici nu mă plâng. Cărțile pe care le-am tradus au fost cât se poate de diverse ca stil și tematică și, dacă mi-au influențat subconștientul, foarte bine. Și asta face parte tot din educația continuă despre care vorbeam, din șlefuire.

Care e cartea tradusă de tine care ţi-a plăcut cel mai mult? Şi de ce ţi-a plăcut? Pe scurt, convinge-mă să o citesc!

Știi clișeul care spune că toate cărțile la care ai lucrat – fie că le-ai scris, fie că le-ai tradus – sunt ca propriii copii: nu poți să ai un favorit. Dar, cum spune dr. Karl Pillemer, autorul celei mai recente cărți traduse de mine, 30 Lessons for Living, poate fi omenește să ai un copil favorit, dar să faci bine să n-o arăți niciodată. Acum, mă rog, nu e chiar cazul cărților. Și atunci cad într-un alt clișeu: favorita mea este ultima la care am lucrat, cea cu titlu de revistă glossy, dar care, te asigur, nu e deloc genul și, ca să te conving, o să-ți spun și continuarea denumirii: „Sfaturi testate și adevărate de la cei mai înțelepți americani”. Poveștile sunt apropiate de studiul sociologic, iar concluzia este următoarea: cât timp îi mai avem printre noi pe vârstnicii înțelepți, din familie sau din afara acesteia, am face bine să le exploatăm înțelepciunea. Ei au trăit deja cam ce ne așteaptă și pe noi și văd viața cu ochi de experți. Așa îi numește autorul cărții.

Dintre cărţile traduse, pe care o consideri  lectura care te-a influenţat? Şi ca cititor şi ca traducător?

Toate m-au influențat, într-un fel sau altul. Iar distincția dintre cititor și traducător eu n-aș face-o, cel puțin în ceea ce mă privește. De când am început să lucrez la traduceri, am cam încetat să fiu cititor (de literatură sau de cărți, în general, altfel citesc frenetic pe net). Nu mai am timp. Asta e o activitate 24/7, dacă te țin puterile. Te consumă cumva cu totul. Când crezi că ai o oră liberă, fiindcă te-ai trezit mai devreme sau nu poți să te duci la culcare, prima opțiune e: „Să mai lucrez o pagină-două la carte”. Și uneori ajungi la patru-cinci, nu la una-două, că te prinde subiectul și nu te înduri să lași laptopul din brațe.

Ce ţi-ar plăcea să traduci şi încă nu a apărut ocazia?

Nu mi-am făcut niciun plan. Îmi plac prea mult surprizele pe care mi le oferă viața. De ce să plâng după ceva și să ratez altceva mai bun, la care altfel nici nu m-aș fi gândit?

Mi-a plăcut ce a spus Sorin Stoica despre „Câmpina de altădată”, cartea scrisă de tine cu ceva ani în urmă: „Simona Luncaşu ascultă fără fasoane, fără a distorsiona discursul. E o carte cinstită. Fără înflorituri inutile, izmeneli şi sentimentalisme de trei lei”. Toate astea sunt valabile şi în cazul traducerilor tale?

Nu mi-aș mai fi atins scopul dacă aș fi distorsionat discursul.  Or, scopul meu era să aflu ceva interesant de la niște oameni deosebiți, cărora le-am și recunoscut, în prefață, statutul de co-autori, nu să arăt ce mare scriitoare sunt eu. Ca traducătoare, încerc să respect cât mai mult autorul. Dacă autorul a scris cu „înflorituri inutile, izmeneli şi sentimentalisme de trei lei”, da, asta va avea și traducerea mea. Personal, deși nu sunt un traducător cu experiență de multe decenii, mă bazez pe bunul-simț. De ce aș transmite cititorului altceva decât a vrut autorul? Eu sunt traducător, nu co-autor! Este adevărat că nu păstrez întotdeauna topica frazei din limba-sursă, ci încerc să fac să sune cât mai românește. Și, de pildă, în traducerile mele n-o să găsești de prea multe ori cuvântul „lucru”, care e tradus prea adesea după cel mai comun înțeles al englezescului „thing”. Asta da, dacă vrei să mă acuzi că nu respect întrutotul textul, iar eu trebuie să mă apăr spunând că „thing” are o grămadă de alte sensuri. Am colaborat cu edituri cu cele mai stranii – și complet opuse – cerințe. Una cerea o formulare cât mai frumoasă în română, dar în care nu se regăsea aproape niciun cuvânt din textul original, ci doar ideea – în mare, aș zice eu –, alta cerea traducerea cuvânt cu cuvânt, inginerească, din limba-sursă, și în română suna ca dracu. Eu sunt pentru calea de mijloc. Și am văzut din alte colaborări că nu numai eu.