Scriitor de cursă lungă. Octavian Soviany, Năluca

De câteva zile trăiesc o poveste aparte. Cam în jurul prânzului intru într-o librărie. Și, ce mă sperie cel mai rău, revin. Asta pentru că la cele patru cărți pe care le-am citit de-a lungul vieții vreau să mai adaug una.

Așa stând lucrurile, normal că trebuie să fiu foarte atent și cumpătat: ceea ce voi alege trebuie să merite efortul. Asta îmi aduce aminte de perioada când lucram eu însumi într-o librărie, iar în lungile ceasuri pe care le petreceam acolo, o carte mi-a alungat plictiseala la modul plenar: Viața lui Kostas Venetis. Iar acum, după o vreme de la întâlnirea cu respectiva carte, iată că drumul meu și al autorului ei se intersectează din nou. Iar asta pentru că Octavian Soviany rămâne omul productiv pe care-l știm, drept pentru care recent ne-a oferit romanul Năluca.

Intru, așadar, în librărie, zilnic, și mă lipesc de noul lui roman, iar el de mine. Regăsesc scriitorul de cursă lungă, lirismul pe alocuri obsesiv și uneori baroc, fraza alambicată și meșteșugită, care însă nu se mai încolăcește pe universul inspirat de Fanar al lui Kostas, ci pe tânăra Ada, o făptură paradoxală care dovedește admirabila capacitate de a concentra întreaga atenție a protagonistului în jurul ei. Și, de ce nu, de a iubi fotbaliști.

De ce admirabilă? Ei bine, pentru că omul nostru este demult sătul de viață și dărâmat de băutură, țigări și mizantropie galopantă, drept pentru care nu mai poate avea fantezii decât cel mult cu femeia supremă, cea cu pelerină neagră și instrument de cosit la purtător. Vis erotic de altfel denumit ca atare, motiv cu atât mai puternic prin urmare să o admirăm pe Ada pentru reținerea peste program a personajului nostru pe tărâmul celor vii. Care personaj, aflăm prin intermediul mesajelor pe care le schimbă cei doi și care devin un soi de semnătură dramaturgică a acestui roman, este un zero. Sau, altfel spus, un 0, deși el s-ar putea la o adică confunda cu inițiala O, după cum mărturisește chiar el: „Eu: Îmi place când îmi spui O. Asta poate să însemne și zero.” Și, un pic mai jos, un aparte: „Domnul Zero e numele cel mai potrivit pentru un neom”. Cuvânt altminteri cheie în această carte, care urmărește cu ardoare tranziția unui aproape-neom, la un neom în toată puterea cuvântului, care sfidează orice are de-a face cu societatea și se încăpățânează să se agațe, așa cum știm de la alți mari neoameni  ai literaturii universale, de vreo tânără, doamnă, jună, numiți-o cum vreți, care să-i întrețină și eventual prelungească iluziile cu privire la convenții și alte motive de-a accepta realitatea ca atare.

Pe scurt, cițiți acest roman, oameni buni. Și citiți în general, face bine. Iar dacă vă întrebați de ce continui să citesc această carte într-o librărie și nu acasă, aflați că voi merge chiar acum s-o cumpăr. Ceea ce nu înseamnă, însă, că nu voi reveni într-o librărie cu altă ocazie. Talentatul domn Soviany mi-a redeschis apetitul.