Traducător Invizibil nu poate deveni decât cine e cu adevărat artist

Print Friendly
Carte | Autor: Claudiu Sfirschi-Lăudat | 5 octombrie 2016 |
Pentru cine şi pentru ce traduceţi?

Primele traduceri le-am făcut de plăcere, în anul întâi de facultate traduceam simultan sonete de Shakespeare și poeme din Ferlinghetti, îmi exersam engleza și încercam în același timp să fur meserie ca poet. Apoi, după terminarea facultății, am tradus pentru Humanitas câteva romane polițiste – de data asta pentru bani, ca să pot achita avansul pentru un credit la mansarda în care locuiesc și acum. După aceea, am revenit la tradusul de bunăvoie – am tradus cincizeci de Dream Songs ale lui John Berryman ca să ies din blocaj după ce publicasem Frânghia înflorită. (Și am ieșit.) În fine, acum traduc Pound, pentru ediția de la Humanitas îngrijită de Horia-Roman Patapievici – traduc de plăcere și, în același timp, sunt plătit pentru asta. Rezumând, traduc pentru bani & pentru poezie, alternativ & în același timp.

Cum v-ați apropiat de limba din care traduceți?

De engleză m-am apropiat din liceu, deși la început îmi plăcea mai mult franceza – mama știa din liceu un fel de franceză mai pidgin, și ne prefăceam uneori că o vorbim în casă. Însă prin liceu m-a prins literatura britanică și americană, profesoara de atunci (care era chiar Carmen Iohannis) era deschisă la discuții cât mai personale pe temele astea (ba chiar prea personale, în ultima clasă de liceu aproape că ne-am șifonat plecând de la o atitudine chiar prea radicală a mea față de Scurta și fericita viață a lui Sir Francis Macomber, mica proză a lui Hemingway, care mi se părea o prostie, cum mi se pare și acum – și am zis-o la fel de direct ca aici), și am început să învăț cât puteam mai bine limba. Cel mai mult am deprins-o, în anii de facultate și imediat după, în discuțiile cu Mircea Ivănescu despre tot felul de poeți & prozatori care ni se păreau esențiali pentru funcționarea universului. (Mie încă mi se par. Și sunt convins că și lui.)

La început, ați avut un model de traducător? A rămas același? V-ați schimbat abordarea de-a lungul anilor?

Da, Mircea Ivănescu mi se părea modelul de traducător. Am constatat, cu vremea, cât de mult modifica textul pe care îl traducea – fie în sensul că îl ivănescianiza (cam toți poeții din antologia lui de poezie americană modernă și contemporană au un subton ivănescian), fie în sensul că uneori pur și simplu pierdea sensul (la unele texte nemțești, mai ales; dar și în unele, puține, contexte din Ulise). Mi se părea atunci o probă a forței poetului, care se infiltra decisiv în ADN-ul prozatorului. Azi, modelul de care încerc să mă apropiu e cel al Traducătorului Invizibil, care mi se pare impresionant și ca reușită, și ca devoțiune față de text.

Cum vă alegeţi cărţile? Sau ele vă aleg pe dumneavoastră?

Romanele polițiste le-am ales pentru bani, Berryman l-am ales în scop terapeutic, Pound m-a ales el. Nu am, deci, o regulă. Însă prefer situația ultimă, cea cu Pound – în care traduc și de plăcere, și terapeutic, și ca să fur meserie, și pe bani.

Cea mai docilă carte pe care aţi avut-o de tradus? Dar cea mai nărăvaşă?

Știu și eu, toate au fost docile, nici una nu m-a mușcat de mână. Cel mai greu a fost să traduc anumite zone din poezia și din critica lui Pound (mai ales din ABC of Reading, care stă să apară la Humanitas; se va vedea, când va ieși, de ce cred că e o carte criminal de grea la tradus; aproape că aș fi preferat să mă muște de mână, uneori).

O întâmplare amuzantă din cariera de traducător?

Hm. N-aș numi-o amuzantă, ci stranie: în noiembrie 2014, la centenarul lui Berryman, am fost la conferința Berryman organizată de universitățile din Minneapolis și Dublin. După ce mi-am ținut comunicarea (despre Berryman și Ivănescu), m-a bătut pe umăr cineva. Când m-am întors, era cât pe ce să pic din picioare – mă aflam față în față cu John Berryman însuși, care se sinucisese în 1972. Era, de fapt, fiul lui, Paul, care-i seamănă leit, aproape indecent de mult. Am trăit atunci două sau trei secunde de suprarealitate.

Ce înseamnă fidelitatea faţă de textul original? Cât este acolo din autor, cât este din traducător?

Cum spuneam, sunt un adept al teoriei Traducătorului Invizibil – trebuie să nu se simtă acolo nimic din personalitatea ta, și am ajuns să consider chiar un defect „personalizarea” literaturii celuilalt. Sigur, ești și tu acolo, selecția lexicală îți aparține, la fel frazarea, la fel controlul subtonurilor textului; însă trebuie să fii într-atât de bun încât să poți construi iluzia că ești invizibil, că nimic din toate astea nu-ți aparține, că au fost puse acolo de însuși autorul pe care-l traduci. Respectându-i cât poți de mult textul lui, modificându-l cât mai puțin.

Care sunt ingredientele unui bun traducător?

Singura lege de care trebuie cu adevărat să asculte un traducător e aceasta: atunci când nu ești silit să modifici, nu modifica. Mă indispune să văd traducători care modifică originalul & intenția lui pentru că „așa le sună lor mai bine”; e o fandoseală a traducătorului care se simte mai artist decât autorul pe care-l traduce. Asta e calea ușoară, să schimbi cum îți vine ție bine; ce e greu e să te adaptezi tu la textul pe care-l traduci. Artistul adevărat asta face. Nu mai insist în a explica de ce, mi se pare evident. Rezum & închei spunând doar atât: Traducător Invizibil nu poate deveni decât cine e cu adevărat artist.

Portret de traducător:
Radu Vancu

????????????????????????????????????

RADU VANCU (n. 13 iulie 1978, Sibiu) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu. Este conferenţiar la aceeaşi facultate şi redactor la revistele Transilvania şi Poesis internaţional. Coordonează secţiunea literară a revistei Timpul.

A tradus în română din poezia lui Ezra Pound, William Butler Yeats (Editura Humanitas Fiction) şi John Berryman (Casa de editură Max Blecher). A publicat mai multe antologii literare pe diverse teme, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin ori Marius Chivu. A îngrijit câte o ediţie din poezia lui Alexandru Macedonski şi Alexandru Muşina.

Volume de poezie: Epistole pentru Camelia, Imago, 2002; Biographia litteraria, Vinea, 2006; Monstrul fericit, Cartier, 2009; Sebastian în vis, Tracus Arte, 2010; Amintiri pentru tatăl meu, Vinea, 2010; Frânghia înflorită, Casa de editură Max Blecher, 2012; 4 A.M. Cantosuri domestice, Casa de editură Max Blecher, 2015; Cantosuri domestice. Poeme alese 2000-2015, Cartier, 2016. Eseuri: Mircea Ivănescu: Poezia discreţiei absolute, Vinea, 2007 (ediţie revăzută şi adăugită, ART, 2015); Eminescu. Trei eseuri, Info Art Media–Argonaut, 2011; Mistica poeziei: Lecturi în literatura contemporană, Muzeul Literaturii Române, 2013; Poezie şi individuaţie, Tracus Arte, 2014; România vertebrată, Adenium, 2016; Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu, Humanitas, 2016.

Dintre cărţile lui, Frânghia înflorită a fost tradusă în turcă (Çiçek Açan Urgan, Yitik Ülke Yayınları, Istanbul, 2015), iar 4 A.M. Cantosuri domestice, în maghiară (Hajnali négy. Házias cantók, Syllabux, Budapesta, 2016).

Selecţii din poemele lui au fost traduse în engleză, germană, franceză, suedeză, spaniolă, italiană, flamandă, bulgară, sârbă, maghiară, turcă, greacă, rusă.


Un interviu mai amplu, din 5 decembrie 2015, pe adevarul.ro - citește