„Ulysses, 732”, de Mihăieș. Criticii criticului

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Nicu Ilie | 2 decembrie 2016 |

Volumul, de peste 1000 de pagini, este dedicat romanului „Ulise”, de James Joyce, apărut în 1922. A fost una dintre cărțile cu cea mai mare influență asupra literaturii ulterioare, revoluționând atât literatura experimentală, cât și pe cea de mainstream. Cartea lui Mihăieș dedicată cărții lui Joyce este concepută ca un triptic ce urmărește povestea plină de suspans a scrierii și publicării romanului, în semiclandestinitate, cenzura la care a fost supus, acțiunile în justiție, receptarea critică, influența pe care „Ulise” a avut-o în istoria literaturii.

Uniunea Scriitorilor l-a desemnat pe Mircea Mihăieș, pentru acest volum, scriitorul anului 2016. De asemenea, volumul a fost nominalizat pentru premiul „Cartea anului”, acordat de revista „România literară” pe 7 decembrie.

Receptare critică

Răzvan Voncu în „România literară”: Săgeata criticului

În loc să alcătuiască (...) un studiu doct şi indigest despre James Joyce, Mihăieş a „turnat” o radiografie critică multistratificată în formele unei naraţiuni critice captivante, care se citeşte pe nerăsuflate. De aici provine, de fapt, impresia de roman: nu din cantitatea de ficţiune critică (întrucât nimic nu e inventat, nimic nu e speculaţie goală, în lectura de faţă), ci din ritmul alert pe care textul îl imprimă lecturii, din cantitatea de viaţă pe care exegetul o infuzează în interpretarea unui roman, altminteri, complicat, care nu face unanimitate nici azi, la aproape un secol de la apariţie. Criticul, cu desăvârşita cunoaştere a materialului şi cu un talent literar ieşit din comun, transformă în personaje totul: pe Joyce, persoanele reale din viaţa sa, personajele ficţionale din Ulise, criticii şi editorii care l-au comentat, cititorii celebri, editorii, procedeele narative şi simbolurile, traseele interioare, trimiterile piezişe la Odiseea lui Homer ş.a.m.d. citește tot articolul

Vasile Popovici în „Observatorul cultural”: Critica, o formă de artă

Cartea lui Mircea Mihăieș e și o enciclopedie. O cantitate uriașă de informație năvălește peste tine. Dar nimic nu ți se pare prea mult, nimic nu e obscur, fiindcă niciodată nu se pierde șirul. Există în acest monument de informație, sinteză și interpretare o privire pur didactică, superior didactică, ce limpezește totul, dă relief și expresie. Studiul e și academic, și literar, fără excese, stăpînit continuu cu o admirabilă siguranță. (...) e stilul unui critic aflat în deplinătatea mijloacelor stilistice, căruia limba i se supune cu docilitate și măsură, ca o materie suplă, perfect adaptată. Impresionantă e de asemenea armătura teoretică, ce a devenit limbă naturală în cursul analizei. Percepi în acest Roman al romanului că toate l-au servit pe criticul de azi: puterea fizică, fără de care n-ar fi fost posibil acest tur de forță, cultura de multă vreme sedimentată, biblioteca de specialitate critică și teoretică, calitatea stilului, privirea de sus, mereu impregnată de emoție bine dozată, o îndelungă răbdare în construcție, fără de care orice studiu academic devine haotic și plicticos. citește tot articolul

Ioan Stanomir pe LaPunkt.ro: Ulixes, 1221

Romanul unui roman este mai mult decât o impresionantă biografie literară: romanul unui roman este proba ultimă a capacităţii lecturii indrăgostite,erudite şi polifonice de a interoga codul însuşi al modernităţii. Prin această carte ce sfidează logica meschină a provincialismului cultural, Mircea Mihăieş reuşeşte să ofere limbii şi spaţiului nostru un echivalent ciclopic al construcţiei lui Joyce. citește tot articolul

Alex Ştefănescu în „România literară”: Ce surpriză!

Înainte de a citi cartea lui Mircea Mihăieş despre Ulysses al lui James Joyce credeam că: romanul Ulysses îşi are locul într-un muzeu al literaturii, nu în trepidanta viaţă culturală de azi. Apariţia volumului – Mircea Mihăieş, Ulysses,732. Romanul romanului – mi-a spulberat această idee fixă (nicio grijă, am şi altele!). Nu a mai apărut de multă vreme la noi o carte de critică literară atât de inteligentă şi de bine scrisă, atât de evident destinată unei lungi cariere în spaţiul literaturii universale. Deşi despre Joyce s-au scris sute de cărţi, cred că aceasta, a lui Mircea Mihăieş, va însoţi de acum înainte, ca o umbră luminoasă, romanul Ulysses (poate chiar că unii editori le vor tipări simultan şi le vor vinde îngemănate într-o casetă de carton). N-ar fi exclus să se scrie şi cărţi despre cartea lui Mircea Mihăieş. citește tot articolul

Adriana Babeți în „România literară”: Triumful literaturii 

Pentru mine, Ulise-le lui Joyce era o experienţă limită a romanului, un monument de inteligenţă, meşteşug, ingeniozitate. Şi atât. Nu aş fi simţit nevoia să îl recitesc şi nici să mă refugiez cu el pe-o insulă pustie. Aşa cum credeam până în vara lui 2016, cu excepţia finalului rostit de Molly Bloom, cartea lui Joyce se adresa prea mult minţii unui cititor. Iar asta mi se părea, totuşi, prea puţin. Aşa că atunci când am aflat (acum aproape patru ani) că bunul meu prieten începe o carte despre Ulise, mi-am zis că pe mine, una, sirenele lui n-or să mă prindă în mreje şi mi-am văzut de treabă. (...) La început, o poveste despre cum sa născut romanul Ulise, cu tot ce a fost înaintea scrierii lui, apoi în timpul redactării şi tipăririi, dar şi cu ce s-a întâmplat după ce Ulise a apărut. Adică protoistoria, istoria şi post-istoria unei cărţi celebre, înţeleasă ca o fiinţă vie, pe care Mircea Mihăieş o urmăreşte din stadiul de embrion până când, înfruntând o istorie potrivnică, Ulysses iese la lumină în 1922, chiar de ziua lui Joyce, în 2 februarie. Dar el merge mai departe şi, ca un detectiv, o ia pe urmele romanului, ca să descopere cum acesta străbate aproape un secol, mai viu, mai provocator, mai tânăr, pe măsură ce anii trec. citește tot articolul

Livius Ciocârlie în „România literară”: Excepția

Când am citit prima dată romanul eram, pasămite, „semiotician”. Ca atare, m-a interesat, „scriitura”, „textul” şi altele de acest fel („adică a unor semne (care) aruncă în aer posibilităţile de a identifica sensul”, ar spune Mihăieş). El a meditat stăruitor tocmai asupra sensului, a ansamblului, a fiecărui capitol, a foarte multe fraze şi nu puţinor cuvinte. A desluşit ce vor să spună, la ce fac aluzie, cum se referă – parodic, prin răsturnare, prin aducere pe pământ ori şi mai jos – la Odiseea lui Homer. citește tot articolul

Simona Vasilache în „România literară”: Literatura vie 

O primă remarcă pe care mă grăbesc s-o fac, aici: povestea repovestită a lui Mircea Mihăieş e mult mai bătăioasă, mult mai aproape de tempo-ul Odiseei, decât şuvoiul de vorbe de la Joyce. Lectura critică devine şi o dramatizare, în care didascaliile se amestecă în text, uneori refăcând coerenţa unor fragmente de discurs, alteori depănând o întreagă tradiţie mitică şi literară convocată doar subînţeles de Joyce (...). citește tot articolul

 

 

 

Mircea Mihăieș
Ulysses, 732. Romanul romanului
Ediție Cartonată

Editura Polirom, 2016
1016 pagini

Fragmente în LaPunkt

Cele trei geografii ale lui Ulysses: 1, 2, 3, 4, 5

Mircea Mihăieș despre carte

Nu, n-am avut o hartă propriuzisă, deşi am avut un plan de lucru, cu teme şi termene. Am gândit o structură suplă, în trei părţi. Am ştiut, aşadar, de la bun început, cum voiam să spun, fără a fi avut, eu însumi, certitudinea a ceea ce voiam să spun. Aşa cum sugeram mai sus, trebuia să fie o naraţiune, o poveste, o analiză înţesată cu mult epic. Şi nu pentru că n-ar mai fi fost nimic nou de spus despre tehnicile lui Ulysses (cred că este în continuare), ci pentru că-mi propusesem să scriu despre acest roman aşa cum mi-ar fi plăcut mie să citesc: cumva naiv, ingenuu, subjugat de fluxul „poveştii”, dar şi substanţial! Substratul polemic a fost determinant, pentru că dacă mă exasperează ceva e felul în care e interpretată, în universităţile occidentale, literatura: ideologic, în funcţie de mode şi cu o atenţie maniacală acordată detaliului, fie el cât de anost, în defavoarea sensului. Fărâmiţarea, fragmentarea abuzivă, ciobirea fără nimic metafizic în ea, dezinvoltura gureşă dublată de o totală iresponsabilitate în raport cu ceea ce spui, faci şi scrii au condus, în exegetica actuală, la o blocare stupefiantă a comunicării. Au şi studenţii scuza lor: profesorii sunt recrutaţi îndeobşte dintre chiţibuşarii care ştiu un singur lucru: să omoare plăcerea lecturii.

în România literară, nr. 39/2016: Ulysses : 732 de feluri de a-ţi privi în ochi neantul - Dialog cu Mircea Mihăieş de Robert Șerban

Biobibliografie

Mircea Mihăieş (n. 1 ianuarie 1954) este profesor de literatură engleză şi americană la Universitatea de Vest din Timişoara. Între 2005 şi 2012 a fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. Redactor-şef al revistei Orizont și colaborator permanent al revistei România literară. Volume publicate: De veghe în oglindă (1989), Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere (1990), Femeia în roşu (1990, în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Nedelciu), Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (1995), Victorian Fiction (1998), Masca de fiere (2000), Atlanticul imaginar (2002), Scutul lui Perseu (2003), Viaţa, patimile şi cîntecele lui Leonard Cohen (2005), Metafizica detectivului Marlowe (2008, tradus în Statele Unite în 2014), Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W. (2009), Ultimul Judt (2011), Ce rămîne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (2012), Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător (2014). A primit de patru ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A publicat şase volume în colaborare cu Vladimir Tismăneanu. Lucrează la o biografie ficţională a personajului Molly Bloom. (cf. adevarul.ro)