Altamira sau despre cum nu e cu putință ceva nou

Print Friendly, PDF & Email
Film | Autor: Nicu Ilie | 25 septembrie 2016 |

<

p style=\"text-align: center;\">

Marcelino Sanz de Sautuola (jucat de Banderas) descoperă peștera Altamira. Anul Domnului: 1869. Context: dezbaterea publică privind darwinismul.

<

p style=\"text-align: center;\">

 

Finding Altamira (2016)

Regia: Hugh Hudson
Cu: Antonio Banderas, Rupert Everett, Golshifteh Farahani

 

”Finding Altamira” e un film corect, bine filmat, bine narat, bine dozat. Nimic senzațional și de neuitat. Și totuși...

Să găsești în secolul 19 capodopere ale artei preistorice și să poți dovedi că nu ești un falsificator ordinar este o mare provocare. Una căreia arheologul amator Mauricio Sautuola nu i-a făcut prea bine față. Nivelul artistic al picturilor rupestre din prima peșteră paleolitică descoperită era atât de bun încât și astăzi găsim uluitoare picturile de la Altamira, sau de la Lascaux, sau de la Chauvet. Chiar și astăzi, când comunitatea științifică s-a pronunțat și avem o enormă literatură științifică pe această temă, parcă tot suntem tentați să verificăm datările (dacă nu cumva sunt și paleontologi care susțin altă cronologie, mult mai recentă). În secolul 19, când arheologii încă nu acreditaseră cu totul ideea existenței hominizilor și când biserica și binecredincioșii încă priveau Epoca de Piatră ca pe o amenințare la adresa lui Dumnezeu și a creației, să susții nu doar că Paleoliticul a existat, dar și că avem capodopere artistice din acea perioadă era mult prea mult.

Că biserica și clasa de mijloc catolică aveau să fie împotriva lui Sautuola este logic și previzibil. Miza filmului ”Finding Altamira” este de a arăta că și comunitatea științifică s-a întors împotriva amatorului entuziast din nordul Spaniei și l-a acuzat că ar fi plătit el însuși realizarea picturii murale, înscenând astfel marea descoperire preistorică.

Știința nu iese bine la judecata morală a filmului. Presupunem azi, cumva greșit, cu un reflex pozitivist, că știința e absolută și, în fața dovezilor, recunoașterea unui adevăr științific e un act mecanic, o simplă luare la cunoștință. Or, nu e tocmai așa. Știința este interpretare; stabilirea adevărului științific are o componentă critic-hermeneutică fără de care nicio teorie nu ar fi posibilă. La rândul ei, comunitatea științifică, numită astăzi main-stream, are propriile interpretări, propriul sistem de credințe și convingeri, care vin în completarea teoriilor științifice și care, de fapt, conferă putere și stabilitate explicațiilor pe care diversele științe le oferă. Sunt multe cazuri similare cu al lui Sautuola, unele în istoria foarte recentă a științei, când probe și dovezi au fost deliberat ignorate pentru că ele veneau în contradicție cu acest main-stream. Acceptarea unor asemenea dovezi are loc numai după multe acumulări și după decenii în care noi paradigme științifice pot lua naștere. Dar, cum ar arăta știința dacă la fiecare probă nou-apărută, la fiecare idee nouă afirmată, întregul sistem de paradigme ar fi afectat și ar trebui reformat? Conservatorismul mediilor academice, real, existent, ușor de documentat, poate duce la mari frustrări în cazul unor indivizi sau au unor descoperiri extraordinare, dar asigură stabilitatea, credibilitatea și ordinaritatea culturii științifice.