1954
La început a fost un film japonez, semnat Akira Kurosawa. Un film superb, alb/negru, care încă merită văzut. A primit două nominalizări la Oscar (pentru decoruri și pentru costume) și are o carieră glorioasă pe IMDB (locul 19 în prezent în topul celor mai bune filme ever). Evident, ”magnificii” nu erau cowboy, ci samurai.
1960
Cu o dramaturgie chinuită pentru a înlocui samuraii cu pistolari, scenariul lui Kurosawa a fost ecranizat la Hollywood, reunind cele mai populare vedete ale momentului: Yul Brynner, Eli Wallach, Steve McQueen, Charles Bronson, Robert Vaughn, Brad Dexter, James Coburn. Nominalizare la Oscar pentru muzică.
2016
Cei şapte magnifici (The Magnificient Seven, 2016)
Regia: Antoine Fuqua
Scenariul: Shinobu Hashimoto, Richard Wenk, Nic Pizzollatto, Hideo Oguni, Akira Kurosawa
Cu: Vincent D’Onofrio, Haley Bennett, Ethan Hawke, Denzel Washington, Chris Pratt, Byunghun Lee
În topul filmelor anului, la capitolul ”Cele mai bune filme proaste”
Cu un buget de 90 de milioane de dolari și o distribuție care face toți banii, re-remake-ul îl are pe Denzel Washington în cap de afiș, iar alături de el pe Ethan Hawke, Vincent D'Onofrio, Peter Sarsgaard.
Primit cu mari așteptări, filmul a dezamăgit după premieră. Cronicile internaționale au fost teribile. ”Ai sentimentul că întregul gen western, departe de a fi revitalizat, este despuiat de ultimele sale punte de interes”, a scris în ”New Yorker” Anthony Lane. ”Adevărata problemă a filmului este că el nu are de ce să existe... personajele sunt lipsite de viață, ritmul este lent, personajul negativ e pămpălău.”, a scris Jim Schembri pentru 3AW. Probabil cea mai pozitivă cronică a fost cea semnată de Bob Mondello în NPR: ”Pentru spectatorii care merg la film pentru a vedea cât mai multe cadavre, acest film e o corală”.
Angelo Mitchievici în ”România literară”
Magnifici şi artificii
Fuqua nu este interesat să facă filosofie, nici de cowboy meditativi precum Jessie James sau taciturnii reflexivi ai lui Corbucci. Filmul pune un mare punct metafizicii de orice fel şi dacă există o forţă suplimentară angajării morale şi mortale într-o întreprindere curajoasă ea se ascunde uneori în peisaj şi în şarja de cavalerie a unei mîini de oameni împotriva unei mitraliere. (...) Fuqua s-a concetrat pe aspectele tehnice, dinamica înfruntării îi iese ca la carte, totul curge, camera se mută dintr-un loc al bătăliei în altul fără a crea impresia de fragmentare, ci dimpotrivă de curgere necontenită a atacului. Regizorul încearcă să acopere tot câmpul vizual, fiecare colţ unde cineva luptă, iar pistoliada sa este spectaculoasă şi impecabil condusă. Lăsând la o parte acest aspect, şi duelurile sunt ca la carte, bărbaţi uşor crăcănaţi tamponând febril cu buricul degetelor tocul colturilor, priviri concentrate şi nemiloase etc. Şi totuşi lipseşte ceva, o forţă care anima filmul emblematic al lui Kurosawa, fiorul tragic pe care-l degajau o parte dintre personajele lui, tristeţea lor, profilul contemplativ al solitarului, interiorizarea hieratic-nebuloasă care răzbate dinspre personajele lui Corbucci sau Sergio Leone.