Cinetica familiei în filmele recente ale Noului val românesc

Print Friendly, PDF & Email
Film | Autor: Nicu Ilie | 25 martie 2017 |
 
Cristi Puiu închide, în ”Sieranevada”, 15 personaje în 60 de metri pătrați cât are o ”cutie de chibrituri” dintr-un bloc din orice cartier-dormitor al Bucureștiului. Cei 15 reprezintă cercul extins al unei familii reunit pentru o comemorare religioasă. Rezultă o docu-comedy-drama de 173 de minute în care camera de filmare se transformă într-un microscop. În fața obiectivului, relațiile de familie și relațiile interumane sunt disecate replică cu replică și expuse ca pe masa unui taxidermist.

 

 

Tematica cea mai evidentă a filmelor noului val românesc au reprezentat-o infractorii și marginalii: micii traficanți din ”Marfa și banii” (Cristi Puiu, 2001), bătrânul nimănui din ”Moartea domnului Lăzărescu” (Cristi Puiu, 2005), tânăra care face un avort ilegal în ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (Cristian Mungiu, 2007), pușcăriașii și traficanții de persoane din ”Eu, când vreau să fluier, fluier” (Florin Șerban, 2010), ”Loverboy” (Cătălin Mitulescu, 2011) sau ”Periferic” (Bogdan George Apetri, 2010), sihaștrii din ”După dealuri” (Cristian Mungiu, 2012), imigranții ilegal din ”București-Viena – 8:15” (Cătălin Mitulescu, 2000) sau ”Francesca” (Bobby Păunescu, 2012). Relațiile de familie erau schițate prin mai toate aceste filme, dar reprezentau un simplu fundal al dezvoltării subiectului, un instrument de caracterizare a personajelor, o calibrare tonală a acestora. Chiar și în aceste condiții, în care familia nu prezenta un interes aparte pentru regizorii și scenariștii români, regula generală este că, indiferent despre ce ar fi fost vorba în film, spectatorii făceau întotdeauna cunoștință cu mama sau cu tatăl personajelor (sau cu copiii demult plecați la casa lor), iar acest lucru se petrecea minim într-o discuție telefonică, dacă nu printr-o vizită inoportună.
Unele filme ale lui Radu Munteanu (”Boogie”, 2008, și ”Marți, după Crăciun”, 2010) sau Adrian Sitaru (”Pescuit sportiv”, 2008) explorează tematica familiei, dar axându-se pe relațiile de cuplu. Alte filme, precum ”Un cartuș de Kent și un pachet de cafea” (Cristi Puiu, 2004) și ”Occident” (Cristian Mungiu, 2002) analizează aspecte din relația părinte-copil, însă o fac destul de schematic, numai pentru a ilustra prin aceasta transformările sociale și de mentalitate apărute în societatea românească.

(O versiune restrânsă a acestui material
a fost publicată în revista Cultura, nr. 1 / 2016
sub titlul „Explozia cercului familial”)

Familia, un nerv inflamat al societății

Acționând ca un zoom care mărește și centrează prin ajustări treptate, regizorii români au selectat în perioada recentă familia ca pe un mediu predilect de expresie a tensiunilor sociale. Startul a fost dat de Cătălin Peter Netzer cu filmul ”Poziția copilului”, în 2013. O crimă produsă din culpă permitea regizorului să analizeze relația mamă-fiu mult dincolo de schematismul psihanalitic și să o găsească definitorie pentru o societate în care vinovăția a devenit un bun tranzacționabil. Filmul ”Ilegitim” (Adrian Sitaru, 2016) aduce un caz-limită, un cuplu incestuos frate-soră (în tradiția marginalilor de la începuturile noului val), dar construiește o poveste în care familia este portretizată ca un cumul de vinovății, asumate sau nu – de la medicul care și-a denunțat pacienții la Securitate, la fiul care își lovește și își insultă tatăl, culminând, evident, cu incestul. Alt tip de relații de familie, în sfera a ceea ce numim astăzi normal, este descris de Cristian Mungiu în ”Bacalaureat” (2016). Și aici, familia se bazează pe culpă, în cele mai diverse chipuri – de la infidelitate la trafic de influență și până la forme de vinovăție fără încadrare juridică, dar cu încărcătură morală și emoțională. Alte producții, precum ”Câinele japonez” (Tudor Cristian Jurjiu, 2013) și ”Acasă la tata” (Andrei Cohn, 2015) prezintă întoarceri ale fiilor rătăcitori, însă în situații în care apropierea dintre părinți și copii nu mai este posibilă pentru că între unii și alții faliile normale dintre generații s-au extins într-atât încât părinții și copiii nici nu mai fac parte din aceeași cultură. Deosebirile dintre unii și alții sunt totale, ca între o națiune și alta. Nu doar rutina zilnică îi desparte, ci și valorile, produsele culturale consumate, stilul de viață, stilul de îmbrăcăminte, stilul alimentar, până și vocabularul. Propriu-zis, nici nu mai vorbesc aceeași limbă.
Asemenea mecanisme cultural-economice, care fac ca indivizii să evolueze rapid, dar cu viteze diferite, și să ajungă în opoziție unii cu alții, fac din familia extinsă un loc în care un artist poate aduna toate tensiunile și provocările vieții contemporane.

Lary, medic în rezervă

Familia extinsă mai fusese în zona de interes a lui Cristi Puiu, în calitate de scenarist al filmului ”Niki Ardelean, colonel în rezervă” (r.: Lucian Pintilie, 2003), unde Puiu fusese co-scenarist. Acolo era vorba despre un fost militar care, odată pensionat, nu își mai poate găsi niciun reper nici în propriile gânduri, nici în societatea care se schimbă mult prea rapid pentru el și încearcă să se legitimeze prin viața de familie, ca ultimă resursă capabilă să certifice faptul că viața sa a avut, totuși, un sens. Însă familia e parte din societate și, în ciuda opoziției sale, se va transforma odată cu restul societății. În ”Sieranevada” tatăl a murit deja; lumea e strânsă la parastasul său. Dar asta nu înseamnă că nu mai are cine să se opună schimbării, că nu mai există personaje care să vrea să înghețe istoria. Dimpotrivă, în măsuri diferite, toate personajele o fac.
În cele trei ore ale unui film extrem de dens, despre care încă mai poți vorbi ore în șir (dovadă că regizorul dă acum interviuri lungi de trei-patru ore în care face precizări despre film), Cristi Puiu a adunat și a închegat într-un tot unitar foarte multe elemente din foarte mulți regiștri, cam tot ce afectează sau pare să afecteze viața de zi cu zi a unui individ. În plus, minimalismul specific noului val face ca toate acestea să capete o valoare de simbol și o pluralitate semantică ce extind și mai mult sfera interpretărilor.
În film își fac loc și așteptatele tensiuni părinți comuniști – copii postcomuniști, specifice vieții românești, dar ele sunt doar o fațetă. Tradiția – apărată de toate personajele, dar în forme diferite – nu se reduce poate reduce la cincizeci de ani mai traumatizanți sau nu. În colțul opus, schimbarea – pe care mai toate personajele o acceptă în forme diferite – nu are formă și dimensiuni; poate fi o nouă profesie, o nouă relație, un nou device, un nou statut, o nouă boală. Și nu doar lucrurile mari și grave pot argumenta Tradiția sau pot exprima Schimbarea. Filmul se deschide cu o altercație între doi tineri părinți cauzată de faptul că, pentru serbarea fiicei lor, tatăl a cumpărat o rochie și niște pantofiori nepotriviți, de Sleeping Beauty, nu de Albă-ca-Zăpada, ceea ce, deși el nu înțelege, este dramatic. Atunci când bărbatul încercă să argumenteze cu frații Grimm, i se dă în contraargument o ecranizare Disney.
Tocmai pentru că sunt forțate la adaptări rapide la valori și la non-valori, la concepții ale altora și la idei ale nimănui, personajele din ”Sieranavada” nu sunt zen, nu sunt mulțumite de ele însele și cu atât mai puțin de ceilalți. Devenite, dintr-un factor de echilibru, cum obișnuiau să fie, un factor suplimentar de stres, relațiile de familie sunt trasate pe limita subțire dintre îngăduință și agresivitate, sunt marcate de vinovății ascunse, mai mici sau mai mari, individuale sau de grup, și sunt tratate cu neglijența practicării unui ritual al cărui simbol a fost uitat de toată lumea.

Imagini din „Niki Ardelean, colonel în rezervă”, film ce a circulat și sub titlul „Niki and Flo” (sus) și din „Sieranevada” (jos).