Ioan XIX. O cronică la „Iisus”-ul lui Gibson

Print Friendly, PDF & Email
Cronică de film | Autor: Nicu Ilie | 6 aprilie 2018 |

The Passion of the Christ (2004)

Regia: 
Mel Gibson

Scenariul: 
Mel Gibson
Benedict Fitzgerald
Traduceri:
William Fulco
Pe baza: Bibliei și cartea „Patimile dureroase ale Domnului Nostru Isus Cristos” de Fericita Anne Catherine Emmerich

Staruri:
Jim Caviezel, Maia Morgenstern, Monica Bellucci, Claudia Gerini, Sergio Rubini, Hristo Shopov

Durata:
2h 6min

Premii

Oscar
Premii: zero.
Nominalizări pentru: imagine, muzică și machiaj. (Filmul anului la Oscar a fost „Million Dollar Baby”)

Cannes
Nu.

Nota IMDB
7,2

Nu este slujba de Paști și nu își propune să ne mântuiască sufletele. Voia doar să încaseze Oscaruri. Filmul lui Mel Gibson, „Patimile lui Iisus”, nu are drept rivali liturghiile ci „Stăpânul inelelor”, „Titanicul”, „Pe aripile vântului”. Nu e decât un film. Și totuși…
Cu o mie cinci sute de ani în urmă (iertat să-mi faceți barbarismul tehnologic) acest film ar fi provocat un conciliu ecumenic. Acum o mie de ani probabil că Gibson ar fi fost ars în efigie. Acum cinci sute de ani putea sta la baza unei schisme protestante. Filmul e doar un film, dar problema pe care el o ridică, Goglota, este una încă nerezolvată pentru civilizația creștină.
Este creștinismul o religie sado-maso? Care este rolul exact, rolul cuvenit, rolul divin al durerii? Și ce are Gibson de spus la acest capitol?
Nu putem uita că Iisus nu debutează în cinematografie cu acest film. Există un film clasic, Zefirelli, antologic, cu viața și activitatea sa; există apoi zeci de producții mai puțin marcante și minore. Nu este nici măcar prima provocare – dacă avem în vedere pe „Jesus Christ Superstar”. Ceea ce Gibson aduce nemaifăcut e că povestea începe în Ghețimani și se restrânge la ultimele 24 de ore. 32 de ani din viața lui Cristos sunt lăsați laoparte, sunt reduși fenomenologic… Inexplicabile, șocante, criminale, ultimile ore din viață ale sale sunt și cele care îl validează în postura de cel mai important reformator religios. Dar Gibson nu este nici măcar primul care face o atare reducție.
Orice cunoscător mediocru al Bibliei știe deja tot ce vede în „Patimile lui Iisus”. Din ce i s-a povestit, din lecturi, din tablouri, din procesiunile iberice cu criști însângerați, din puținele vizite la biserică, din alte filme, chiar și creștinii marginali, nepracticanții, știu întreaga poveste. Fără a avea la îndemână vreun sondaj care să afirme asta, îmi permit să susțin că două treimi din locuitorii planetei știu despre crucificare. Nimic nou așadar pe harta simbolurilor sfinte.
Personal, am avut de multe ori senzația că adevărații creștini, cei care chiar cred în Rai și nu merg cu Dumnezeu la pariu, reduc creștinismul la Golgota. Imitatio Christi a făcut sfinți medievali din oameni care purtau zilnic coronă de spini și se crucificau de bună voie. Autoflagelarea a fost o practică populară timp de sute de ani. Lancea, cuiele, lemnul, lințoliul crucificării (obiecte explicit menționate și în film) sunt cele mai puternice efigii creștine și pietre pe care s-a clădit un nivel esoteric al religiei noastre. În erezia lor ariană, hitleriștii au documentat pentru prima dată, prin experimente pe oameni, modul cum se murea pe cruce. Însuși calendarul sărbătorilor creștine împarte evenimentele în unele care preced și unele care urmează Paștelui. În cele din urmă: crucifixul. Nimeni nu poartă la gât un medallion cu cei trei magi și cu steaua călăuză; simbolul peștelui a fost părăsit imediat după Nero. În schimb, cruciulițele sfințite sunt talismanul oficial al unei religii care nu acceptă, conceptual, talismanele.
De fiecare dată când creștinii aleg un reper către viața de apoi, acesta nu e viața lui Hristos, nu e nașterea sa, ci crucea. Golgota. Semnul mântuirii e semnul crucii.
Asta și nimic în plus spune și filmul lui Gibson.
I se pot reproșa multe: că face din Iisus un Braveheart, că folosește și texte apocrife sau pur și simplu imaginația pentru una sau două scene (cum ar fi discuția lui Pilat cu soția sa, hărțuirea lui Iuda de către copii sau fețele diavolului); i se pot ridica și osanale: realismul cadrelor, unghiurile, stilul, tempoul și în primul rând uzul graiurilor. Babilonul. Filmul, care este o ilustrație pe alocuri meticuloasă a capitolului XIX din evanghelia lui Ioan, are o vigoare pe care nu am mai găsit-o la ecranizări de acest fel care preferă să fie cuminți, călduțe. Iar pe cei călduți, susține Biblia, Dumnezeu îi scupă de pre limba sa.
Maia Morgenstern este elementul care a făcut ca în România filmul să fie receptat cu o șI mai mare acuitate decât în mod normal. Actori români au mai jucat în filme holywoodiene șI Iureș este poate cel mai important dintre toți, dar pentru prima dată o româncă deține un rol cheie într-un film eveniment.
Pentru că Patimile asta este – un film eveniment.
Producția folosește predominant mijloace considerate canonic corecte, este market oriented, utilizează și generează tehnici publicitare. Nu este o icoană dar face o zecime de pas către un asemenea statut – unul riscant întotdeauna când vine din partea ultimei dintre arte. Celuloidul este un mesaj în mișcare, prolitic, cu milioane de receptori care îl decodează nemediat, adesea utilizând mape de cod incorecte, iar rezultatul e acela că deja nu mai putem vorbi de un singur film, al lui Gibson, ci de sute de mii de filme, ale spectatorilor, marcă de succes desigur pe care regizorul a provocat-o conștient, refuzând cu ostențatie o justificare sau o explicitare a lui Cristos, nominalizând și personalizând un număr infim de oameni sau obiecte, construind astfel, în interiorul filmului, un nivel deosebit de consistent accesibil doar inițiaților.

[apărut în revista „Cultura”]