Film online: O capodoperă a cinematografiei românești de dinaintea Noului val

Print Friendly, PDF & Email
Film | Autor: Nicu Ilie | 29 martie 2017 |

CURSA (1975)

Distibuit internațional sub titlurile: Long Drive, The Race, Die Fahrt, A hosszú út, Kurs

Cursa, regia Mircea Danieluc

România, 1975

Distribuția
Mircea Albulescu, Tora Vasilescu, Constantin Diplan, Olga Bucătaru, Teofil Caliman, Mircea Daneliuc, Constantin Dinulescu, Francisc Kovaci, Paul Lavric
Echipa
Scenariu: Timotei Ursu (după o idee de Petru Vintilă); Muzica: Lucian Metianu; Costume: Dumitru Georgescu, Imaginea: Florin Mihailescu
Premii
ACIN (Asociația Cineaștilor din România) – Premiul „Opera Prima” şi Premiile pentru imagine şi interpretare feminină (Tora Vasilescu) – România, 1975; Premiul pentru cel mai bun film de ficţiune şi Premiul de interpretare feminină (Tora Vasilescu) la Costinești – România, 1977
Festivaluri
Festivalul de Film de la Belgrad – Iugoslavia, 1975; Festivalul de Film de la Cairo – Egipt, 1975; Festivalul de Film de la Moscova – URSS, 1975
Date tehnice
Gen: dramă psihologică; Durată: 96 minute; Subtitrare: engleză; Culori: color; Sunet: Mono
Audiență
Distribuit în cinematografe în România, Ungaria și RDG.

Filmul este oferit de Cinepub.ro, site dedicat filmelor românești (scurt-metraj, lung-metraj și documentar), care oferă legal și gratuit vizitatorilor posibilitatea de a viziona filme românești prin intermediul unui canal YouTube. (vezi pagina filmului „Cursa” pe Cinepub).

Filmul impresionează prin naturalețe, atât în ceea ce privește scenariul, regia, cât și (poate în primul rând) jocul actoricesc. Atât regizorul, Mircea Daneliuc, cât și protagonista, Tora Vasilescu, se aflau la debut, erau încă studenți, dar, fiecare, este o prezență extraordinară. Daneliuc a mai făcut numeroase filme de mare valoare (fiind unul dintre stâlpii pe care s-a întemeiat Noul val românesc), dar niciunul nu a mai găsit același aceeași respirație proaspătă, aceeași privire agilă. Filmele lui ulterioare, multe, strălucesc prin alegorie și baroc și abia în cel mai recent, „Cele ce plutesc” (2009), regizorul își recapătă relaxarea de la debut. Tora Vasilescu, la un moment soția lui Mircea Daneliuc, a strâns, între timp, 40 de titluri (incluzând seriale tv), între ele producții importante precum „Glissando”, „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Croaziera”, dar și stilul ei a evoluat spre un registru naturalist, nemairegăsindu-și acuitatea și feminitatea fragilă din „Cursa”. 

Mircea Albulescu, actorul principal, este în cotele de mare maestru, fără a surprinde, dar confirmându-și la tot pasul calitățile și experiența. Nu a fost un rol ușor pentru el, acela de șofer de camion supragabaritic, nu a avut replici de mare substanță, nu a dansat tot filmul în jurul lui, nu a avut cum să-și expună măreția, dar reușește un rol de compoziție bazat pe minuțiozitate și detaliu. Alături de el, Constantin Diplan, de regulă un actor alb, predispus spre roluri mediocre, reușește să umplă cu mare succes pielea unui personaj care se mulțumește cu rolul său de secundar, fără a face, totuși, figurație.

„Cursa” e un road story și are toate secvențele acestui gen. Oameni necunoscuți merg întâmplător pe același drum și simpla lor alăturare va naște povestea. Eventual, de dragoste. Este genul cu narațiunea cea mai simplă pentru că nu are a face decât să pună laolaltă prejudecățile fiecărui personaj și să le amestece până la omogenizare. 

Cinematografia este preluată din noul val francez, cu cadre incomplete, prea lungi sau prea scurte, cu compoziții predominant dezechilibrate, dramatice, neliniștite și în continuă mișcare: de cameră, a camerei, în cadru, a cadrului. Remarcabil pentru un debutant, cum era Danieluc, nu e doar că înțelege mecanismele acestui limbaj cinematografic, ci că le utilizează cu mare precizie, niciodată de dragul lor, totdeauna pentru a le subordona poveștii. (N.I.)

Eva Sîrbu în „Mica hoinăreală prin road movie-ul românesc”:

Cursa poate fi socotit un „road movie” în adevăratul înţeles al termenului. Acţiunea se „desfăşoară” chiar pe drum, într-un trailer, condus de doi şoferi prieteni, care transportă o piesă grea, un mamut de agregat, dar şi o tânără femeie pornită în căutarea soţului pierdut — în fapt, adevărata „piesă grea” a transportului. Este o cursă de serviciu pe care timpul călătoriei o transformă într-o cursă de viaţă, dar şi într-o cursă a vieţii, o capcană pe care viaţa o întinde celor doi şoferi prieteni sensibili, în egală măsură, la farmecele pasagerei lor. O „cursă” care primejduieşte nu doar transportul, dar şi o prietenie. Timpul călătoriei, egal cu timpul filmului, devine astfel un timp al cunoaşterii de sine şi de celălalt şi, în cele din urmă, al limpezirii relaţiilor. (link)

Mircea Dumitrescu:

Cursa poate fi considerat primul film de după război care smulge masca idilizării, a denaturării, a confecţionării, a frivolităţii. De fapt, toate filmele lui Daneliuc, cu excepţia lui Glissando, izbesc prin structura lor de documentar, de reportaj. La o primă vedere, ele par destinate unei audienţe locale şi imediate, trecătoare. Însă prin forţa expresiei şi a compoziţiei, detaliul, concretul, localul, reuşesc să transceandă către sensuri profunde, să se deschidă unei largi audienţe. (link)

Andrei Crețulescu în articolul „Ce salvăm din filmul românesc ante-1989? – Cursa, Probă de microfon, Croaziera”:

În Cursa (debutul din 1975), un soi de Cuţitul în apă juxtapus până la absurd pe scheletul Salariului groazei, Albulescu se joacă de-a Dumnezeu cu glas tare — până la finalul cathartic habar n-ai nebun, dacă-i o brută sau dacă-i un strigoi (probabil toate trei la un loc) —, iar regizorul însuşi apare în debut pe post, de reporter cu aptitudini de... regizor, anunţând, într-un generic pe cât de antologie, pe atât de „godardian”, obsesia pentru înregistrare/ supraveghere care va deveni tema celui mai titrat film din carieră.

Călin Căliman:

„Mă interesează – mărturisea regizorul în anii primelor sale filme – un cinematograf mai social”, în care să fie propulsată în prim-plan „relația individului cu mediul, cu societatea, cu el însuși, cu perechea”. Un astfel de film este Cursa. (...)  „Cursa” acestei metamorfoze sufletești nu ține de experiențe tranșante de viață, sau, altfel spus, poate că micile întâmplări ale cotidianului (survenite în relația individului „cu el însuși”, cu „perechea”) dobândesc semnificația unor experiențe tranșante de viață. (link)

Despre film, pe siteul regizorului

Temperament nestăvilit, ars de dorinţa de a face film, absolventul iatecist Daneliuc bate la porţile caselor de filme din epocă: mînecile îi sînt doldora de proiecte şi de scenarii.
"Cursa" reprezintă de fapt firimiturile de la masa unui conviv în graţiile casei de filme 1. Timotei Ursu, regizorul care scrisese o primă variantă de scenariu, cade însă în dizgraţie şi proiectul este aruncat în braţele outsider-ului Daneliuc, care chibiţa pe lîngă secretare şi portari. Versiunea finală a scenariului îi aparţine lui Daneliuc, deşi istoria oficială şi genericul filmului îl vor consemna doar pe Ursu.

Astfel, debutul lui Daneliuc stă sub-semnul paradoxului: unul dintre puţinii scenarişti români veritabili este nevoit să debuteze cu un proiect care nu-i aparţine şi, cu toate că rescrie integral scenariul, nu are dreptul să facă public acest lucru.

(fragment dintr-un articol citat fără autor și sursă: vezi tot articolul)

Mircea Daneliuc despre „Cursa”:

„L-am făcut [Cursa – n.n. I.-P.A.] cu pofta recrutului și pândit din toate părțile. Turnătoria platoului funcționa perfect și, de cele mai multe ori, înainte chiar să mă fi gândit la vreo șopârlă, mașina Studioului apărea în decor și Beno [Meirovici, producătorul-delegat al filmului – n.n. I.-P.A.]descindea cu un aer catastrofic. / – Am mandat să opresc filmul! / Dacă nu-mi stâlcea Dumitru Popescu finalul, mi-ar fi rămas, poate și un gust bun. […] Mă gândeam la Cannes și la handicapatul ce nu mai era copilul meu, mongoloidul colectiv, bun de expediat fără șansă unora care nu au organ să priceapă ce-i aici”.
Astfel, debutul lui Daneliuc stă sub-semnul paradoxului: unul dintre puţinii scenarişti români veritabili este nevoit să debuteze cu un proiect care nu-i aparţine şi, cu toate că rescrie integral scenariul, nu are dreptul să facă public acest lucru.

(citat cf siteului Istoria filmului românesc: vezi tot articolul)