Florence sau Trilurile unei privighetori obosite

Print Friendly
Film | Autor: Claudiu Sfirschi-Lăudat | 8 septembrie 2016 |

 
„Poate că lumea spune că nu pot cânta,
dar nu poate spune nimeni că nu am cântat.”

 

Nu cu multă vreme în urmă, vă povesteam despre filmul din 2016 al lui Xavier Giannoli, Marguerite, în care ni se povestește o bucățică (cea finală) din viața celebrei Florence Foster Jenkins. Dar și celebritatea are chipurile ei. Dacă unele soprane au rămas celebre pentru frumusețea vocii lor, Florence a rămas în istoria muzicii prin rateul său absolut - atât general uman, cât și muzical.

Trailer-urile înșală mult așteptările - și pe cele pesimiste, dar și pe cele optimiste. Vă mărturiseam teama de a ne afla, în cazul filmului lui Frears, confruntați cu o abordare în cheia ridicolului, care ar rămâne la suprafața apei. Ridicol nu are cum să nu fie, dacă judecăm cu mintea omului rațional, conștient de ceea ce poate și ceea ce nu poate, însă acest ridicol ascunde o dramă care poate fi a oricui. E nevoie de puțină ambiție, de minciună de sine, precum și de aceea a celorlalți, ca imaginația să o ia razna și să te facă să crezi că ești un erou, o divă, un supraom. Amăgirea de sine e una dintre cele mai facile erori umane. Iar Frears a știut să urmărească această pistă.

Și el alege să se apropie cu delicatețe de subiectul său, așa cum făcea și Giannoli. Florence e chinuită, timp de cincizeci de ani, de un sifilis contractat la tinerețe, e înconjurată de minciună, dar și de iubire (nota asta e subliniată la Frears, nu și la Giannoli), iubește la nebunie muzica și își află în ea - și în iubire - rațiunea de a trăi.

Greu de judecat motivele care îl fac pe un om să-și ducă zilele mai departe, să se scoale dimineața din pat și să creadă că are un rost pe lume. Așa că și Florence e greu de judecat. Da, e ridicolă, însă ne aflăm dinaintea unui ridicol candid, inofensiv. În fond, se minte doar pe sine.

Maryl Streep face un rol cum numai ea știe să facă, iar Hugh Grant e o pereche reușită, în rolul soțului iubitor, devotat, dar care nu ezită să aibă o viață dublă. Lor li se adaugă Simon Helberg, care interpretează personajul unui pianist siderat de lipsa de talent, dar în cele din urmă înduioșat de candoarea iluziilor lui Florence.

Cred că cele două filme trebuie văzute la pachet, întrucât se completează de minune. Și un avertisment: stați cu mâna pe volum! Florence chiar cântă!


În completarea anecdoticii despre soprana care a zgâriat auzul americanilor, iată și o bucățică din programul interpretat de Florence la Carnegie Hall. Se pare că este cel mai cerut program din arhiva onorabilei instituții.

florence_foster_jenkins_program

Așa cum puteți afla și din film, Florence a avut ambiția de a înregistra un disc. Iată dovada:

florenceforsterjenkins

florence

Sursă foto: IMDb

 
Florence Foster Jenkins (2016)

Regie: Stephen Frears

Scenariu: Nicholas Martin

Distribuție: Maryl Streep, Hugh Grant, Simon Helberg ș.a.