Poetry

Print Friendly
Film | Autor: Claudiu Sfirschi-Lăudat | 2 octombrie 2016 |

poetry

 

 Poetry (2010)

Regie: Chang-dong Lee

Scenariu: Chang-dong Lee

Distribuție: Jeong-hie Yun, Da-wit Lee, Hira Kim ș.a.

 

 

poetry5

poetry2

poetry6

Sursă foto: IMDb

Filmul Poetry este povestea nașterii unei poezii. Și, ca orice naștere, trebuie să treacă prin moarte, ajungând în cele din urmă să fie o declarație de iubire. Poate că asta este însăși natura oricărei poezii, indiferent de subiectul ales, și anume ca aceste trei idei centrale – nașterea, iubirea, moartea – să formeze, împreună, chintesența frumuseții unei vieți, ca frumusețea să stea ascunsă în faptele mărunte ale cotidianului, având nevoie de cuvânt pentru a fi dezvăluită. Iar intensitatea transpunerii în cuvânt crește cu atât mai mult cu cât cuvântul este amenințat de uitare. În acest sens, frumusețea devine sinonimă cu adevărul, având nevoie să fie scoasă din uitare pentru a fi privită fără ocolișuri.

Ca în tot ceea ce este uman, frumusețea și adevărul sunt atinse de grotesc – în acest caz, o crimă, asociată cu o candoare a vârstei care face lucrurile încă și mai complicate. La cele două capete ale vieții, două tentative de a ajunge la adevăr, pe două căi diferite. Inefabilul poeziei și prozaicul umanului își dau târcoale, se întrepătrund grațios și, în cele din urmă, fuzionează.

Rezultatul este, ca mai în toate filmele Orientului Îndepărtat, un amestec aproape pervers de bucurie și durere. Restul este fapt divers.

Filmul a primit Premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, în 2010. Pentru o listă completă a premiilor și a nominalizărilor, vezi aici.

P.S. O cheie mai „sofisticată” și mai specializată pentru interpretarea filmului poate fi și distincția făcută de către Daniel Kahneman (în Thinking, fast and slow) între experiencing self și remembering self. Potrivit autorului, eul evocator are cea mai mare pondere în viața noastră, fiindcă noi ne judecăm și ne evaluăm experiența din perspectiva amintirilor care vor decurge din experiența trăită. Cu alte cuvinte, trăim mereu anticipativ, călăuziți de amintirile (plăcute sau neplăcute) care ne vor rămâne în urma unei experiențe, ajungând astfel să ignorăm însăși sursa acelor amintiri, adică experiența prezentă. Așadar, o pondere mai mare a eului experiențial (da, știu că sună barbar cuvântul!) ar însemna o grijă mai mare pentru clipa prezentă și o prețuire sporită a acesteia.

O afirmație a lui Kahneman, în contextul distincției de mai sus, se potrivește mănușă cu filmul Poetry:

She is an Alzheimer’s patient. She no longer maintains a narrative of her live, but her experiencing self is still sensitive to beauty and gentleness.

 

poetry3

Și, în final, poemul care dă măsura, tempoul și greutatea filmului:

Cum e acolo?
Cât de singur e?
Apusul e tot roșu?
Păsările încă mai cântă în drum spre pădure?
Poți primi scrisoarea pe care n-am îndrăznit s-o trimit?
Pot să-ți transmit mărturisirea pe care n-am îndrăznit s-o fac?
Oare timpul trece și trandafirii se ofilesc?
Acum e timpul să ne spunem la revedere,
ca vântul care zăbovește și apoi pleacă,
întocmai ca umbrele,
spre promisiunile nicicând împlinite,
spre iubirea pecetluită până la sfârșit,
spre iarba care-mi sărută gleznele
și pașii mărunți care mă urmăresc.
E timpul să ne spunem la revedere.
Acum când se lasă întunericul,
se va aprinde iar o lumânare?
Aici mă rog...
nimeni să nu mai plângă...
și ca tu să știi
cât de mult te-am iubit.
Lunga așteptare într-o zi fierbinte de vară.
O veche cărare semănând cu fața tatălui meu.
Până și singuraticele flori sălbatice întorcându-se sfios.
Cât de mult am iubit.
Cum îmi tresărea inima
la auzul cântecului tău.
Te binecuvântez.
Înainte să traversez râul negru,
cu ultima sforțare a sufletului meu.
Încep să visez
o dimineață călduroasă și luminoasă... 
mă trezesc iar,
orbită de lumină...
și te văd pe tine
alături de mine.

poetry4