Un etaj mai jos, adică într-o lume paralelă

Print Friendly, PDF & Email
Film | Autor: Nicu Ilie | 31 august 2016 |
O crimă se produce. Cineva știe cine-i criminalul, dar nu spune. Nu de frică, nu de milă, nu de rușine, nu pentru a proteja, nu pentru a profita, nu pentru a șantaja. Atunci de ce?
Filmul nu dă o sentință, pentru că nici întrebarea, nici răspunsul nu se află pe ecran. Ele - și întrebarea, și răspunsul - sunt în sală. 

Scurtă narațiune a narațiunii

[synopsis:]

Pe când urcă scările blocului în care locuieşte, un bărbat aude o puternică altercaţie într-un apartament din care iese un tânăr locatar de la un etaj superior. A doua zi femeia care ţipa în apartament este găsită moartă. Deşi e aproape convins că tânărul este criminalul, bărbatul evită să spună poliţiei ceea ce ştie. 

Martorul se întoarce la locul faptei

Asemănările dintre filmul lui Radu Munteanu și Dostoievski au fost remarcate încă de la premiera de pe croazetă, filmul fiind inclus în secțiunea Un certain régard a festivalului de la Cannes. Dar imaginați-vă că Dostoievski e în sală, nu pe ecran, nici în spatele camerelor, nici pe vreo hârtie folosită la scenariu și decupaj. 

La antipod față de Crimă și pedeapsă, filmul distruge ideea de vinovăție și, prin aceasta, ideea de societate. Crima, voluntară sau din culpă nici nu contează, devine o chestiune administrativă, o problemă a statului și a poliției. O problemă, poate, a criminalului. Punct. 

Personajul principal este cel care a fost martor, dar un martor care nu are de depus nicio mărturie. Chiar și criminalul e intrigat de ce nu. Dar nici măcar la zbaterile morale ale personajelor nu veți asista. 

În cartierul-dormitor în care se petrece acțiunea, undeva în București, spațiile comune separă oamenii, nu îi unesc. Scara blocului e no man's land, o linie a frontului între uși. Balustradele sunt bariere. Pereții sunt granițe între lumi. Dincolo de pereți, fiecare familie e o galaxie în sine, separată prin mii de ani lumină de celelalte. De ce o galaxie ar fi tulburată de explozia unei supernove în alta?

Radu Munteanu folosește cu maxim efect mijloacele ”realismului Dardenne”, care dau nota caracteristică a filmelor catalogate în Noul val românesc. Prim-planuri și gross planuri fals intime, consumate pe dialoguri inerte, fără niciun câștig narativ, sau pe introspecții ce patinează pe psihologia personajelor, fără a agăța nimic din aceasta.  Scene fără montaj, narațiune construită în planurile generale. Din când în când, o vorbă sau un contraplan ce concentrează esența dramatică, dar nici măcar atunci clar și direct. Nici că puteau fi concepute tehnici cinematografice mai potrivite pentru așa un subiect!

TEODOR CORBAN

Teodor Corban a colaborat cu multi regizori celebri de teatru și de film și a jucat în filme de referință, printre care: câștigătorul Palme d’Or 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) și După dealuri (2012) regizate de Cristian Mungiu, câștigătorul Ursului de Aur Poziția copilului (2013), în regia lui Calin Peter Netzer, câștigătorul Ursului de Argint Aferim! (2015), regizat de Radu Jude.

IULIAN POSTELNICU

Iulian a jucat în multe filme de televiziune și emisiuni de divertisment. A avut  roluri secundare în filmele lui Adrian Sitaru Din dragoste cu cele mai bune intenții și Domestic, în Funeralii fericite, regizat de Horațiu Mălăiele și în Francesca, de Bobby Păunescu.

OXANA MORAVEC

Oxana are o carieră de succes în teatru și a jucat în scurt metraje, emisiuni TV și lung-metraje precum Poziția copilului, în regia lui Calin Peter Netzer și Și caii sunt verzi pe pereți, de Dan Chișu.

Regizor: Radu Muntean

Radu este unul dintre primii regizori din Noul val românesc, debutul său în lung-metraj fiind Furia (2002). A mai turnat Hârtia va fi albastră (2006), Boogie (2008), și Marți, după Crăciun (2010). A fost nominalizat la Cannes în 2010 și în 2015 - pentru Marți, după Crăciun și Un etaj mai jos.

scenariu: ALEXANDRU BACIU, RADU MUNTEAN,RĂZVAN RĂDULESCU

 

Magda Mihăilescu

revista AARC

Drama se petrece "cu un etaj mai jos", auzim de câteva ori replici, din off. Vin de la distanță, din afara câmpului. Chiar începutul filmului, acel tandru "Hai la tata!", adresat cățelului. Suntem și nu suntem martori pe deplin. Asemenea lui Pătrașcu (Teodor Corban), personajul principal, pentru care distanța va fi un alibi în încercarea de liniștire a conștiinței sale de om care a trecut cu capul în pământ pe lângă moartea cuiva. Ambiguitatea e posibilă. Nu se cade, desigur, să te amesteci în treburile altora.
(Viața și moartea de lângă noi : “Un etaj mai jos”)

 

Andrei Gorzo

Dilema veche

Pătraşcu nu e un om lipsit de conştiinţă: atunci cînd aude pe cineva speculînd aiurea cum că fata ucisă s-ar fi ocupat cu prostituţia, el sare să-i apere reputaţia, cu o irascibilitate ce trădează o conştiinţă apăsată. Dar de implicat nu s-ar implica. Motivele de a n-o face nu le explică, deşi nu e departe de a formula un principiu atunci cînd, izbucnind împotriva murdăritor-lipiciosului suspect, îi strigă să-şi vadă de rahaturile sale. Cu alte cuvinte, nu-ştiu-nu-mă-interesează-fiecare-cu-ale-lui. Noţiuni precum "interes public", "comun", "comunitar" par a-i lipsi cu desăvîrşire lui Pătraşcu. Şi nu pare să fie doar problema lui; în orice caz, el nu face figură aparte printre vecinii şi prietenii lui. Filmul descrie o lume în care fiecare familie pare să fie o unitate autonomă, echipată cu un apartament care e totodată şi sediul firmei deţinute în parteneriat de soţi, şi apărată de cîte un cîine. 
(citat preluat de pe Liternet: Andrei Gorzo, O crimă la bloc)

 

 

 

Eugenia Vodă

Adevărul

Acest „Un etaj mai jos” e, regizoral vorbind, cu un etaj mai sus decît filmografia de pînă acum. Nicio notă falsă, nicio clipă scăpată de sub control, o combustie puternică, portretul unui „banal cotidian” plin de tensiune subterană. [...] Singura problemă e că, stăpînind cu atîta măiestrie spectacolul vizual, ritmul şi emoţia, Radu Muntean ar trebui, cred, să se smulgă de pe această stradă (ca să nu-i spun fundătură), care ar putea purta numele fraţilor Dardenne, şi să se arunce asupra unor subiecte „grele”, provocatoare, importante, „de interes naţional”, cum am citit pe genericul unei ecranizări italiene! Sigur că nu subiectul mare face opera mare, cîtuşi de puţin. Şi totuşi...!

Citește mai mult: adev.ro/nohzig