Un pochito Perico Almodóvar

Print Friendly, PDF & Email
Film | Autor: Nicu Ilie | 9 septembrie 2016 |

Cuvânt înainte

Ne-am propus să nu scriem cronici negative pe acest site, în ideea că, dacă un produs nu-i bun, nu-l recomandăm și gata. Trecem la următorul! 

Însă viața nu bate întotdeauna filmul, iar o peliculă de Almodovar (mai ales dacă a fost nominalizată la Palme d'Or) te obligă, cumva, să scrii despre ea chiar și când e o melodramă lipsită de sare, piper, curry și alte mirodenii. Pelicula e Julieta, iar titlul de ”peliculă” este suficient de expresiv ca notație a calității artistice.

 

Singurul lucru memorabil e un autoportret al lui Lucian Freud care se vede într-o secvență de început preț de vreo 25 de secunde. Iar asta ridică mari probleme de veridicitate. Nu mai pun că lucrarea e una foarte cunoscută. E o pictură din 1985 care prefigurează stilul celei mai bune perioade a pictorului britanic: lumina care nu încălzește, ci îngheață, citatul clasic, asimetria, dubla indecență a pielii goale și imperfecte. În plus, vom pretinde că nu știm că opera se află într-o colecție din Irlanda și că nu există mai multe variante ale acesteia.

Deci: Lucian Freud 1985, lucrare celebră. Rezultă o estimare minimă între 30 și 55 de milioane de euro. De unde putea să aibă suma aceasta o profesoară care nu a practicat de zeci de ani, văduvă a unui pescar și fiică a unui fermier? 

Sigur, există unele deosebiri între o cronică de film și o anchetă a Agenției Naționale de Integritate. Dar, chiar ținând cont de aceste diferențe, întrebarea rămâne: ce făcea Freud în acest film? Nimic din așa-zisul expresionism al lui Lucian Freud nu transpare în filmul lui Almodovar, nici în culori, nici în scenariu, nici în compoziția cadrelor. În film, totul e convențional, supra-egoul e a-tot-triumfător, oamenii se conformează sau întreprind efortul de a o face; la un moment, eroina principală are o cădere nervoasă, o lungă perioadă de muțenie, dar nici acest catabasis nu duce vreundeva, la un distilat de sine, ci tot la nevoi sociale și impulsuri integratorii.

Știu, i-am încurcat pe cei doi Freud, pe Lucian cu Sigmund, pe nepot cu bunicul său. Dar am făcut-o numai în măsura în care și Lucian, și Almodovar fac adesea trimiteri la psihanaliză, în unele cazuri construiesc opere întregi pe aceasta. Însă nu prea e vorba despre acest film, ci despre Almodovar în genere. Precedenta sa producție, Pielea pe care o locuiesc, sau Volver, sau capodopera Hable con ella, toate pierd enorm dacă îl scoți pe Freud din ecuația interpretării.

Julieta (2016)

Regia: Pedro Almodóvar
Cu: Emma Suárez, Adriana Ugarte, Rossy de Palma, Inma Cuesta

La o primă privire, Julieta lui Almodovar e o melodramă ternă, lipsită până și de patosul filmelor latine de gen. La examinări mai atente poți vorbi despre maladia singurătății, despre legile proprii ale lumii femeilor, despre echivalența viață-durere-aventură, despre false linii trasate între individ și transindividualitate; poți să-i aplici o cheie psihanalitică sau una arhetipal-mitologizantă. Dar prea puțin din toate acestea se află în film. Dacă decizi să suprainterpretezi, o faci pentru că Almodovar e un tip simpatic, care obișnuia să facă filme interesante și cu miez.

Ce spun criticii de film

Moartea prefațează dragostea; viața și moartea apar înlănțuite, regizorul construind subtil perspectiva unui matriarhat unde forțele vieții sunt generate necontenit din substanța feminității. Ava [un personaj secundar - n.n.] construiește statui metalice, dar le vopsește în argila de un roșu aprins a locului, cu alte cuvinte le însuflețește în timp ce Julieta îi recită un mit fondator al apariției omului. Bărbații sunt un fapt secundar
în acest comerț sentimental, magnetizați, subjugați; femeile decid ultimativ, redescoperă resursele unei noi vieți, exclud sau includ după plac, iar excluderea, chiar și pasageră, are uneori semnificația simbolică a unei condamnări la moarte.

Angelo Mitchievici

România literară nr. 39 / 2016