Cât de frică ne e de domeniul psi

Print Friendly, PDF & Email
Idei | Autor: Laura Dumitrescu | 30 noiembrie 2016 |

Interviu cu dr. MIHAI BRAN, medic specialist psihiatrie,
realizat de LAURA DUMITRESCU

mihai-bran

Ne e frică de tot ce presupune domeniul psi: psihiatru, psiholog, psihoterapeut. Tot acest spațiu este asociat cu nebunia. Este greșit și fals.

Mihai Bran este medic psihiatru la Spitalul Clinic Colțea și asistent universitar la UMF Carol Davila București. Este cofondator al Centrului pentru inovare în domeniul medical Inomedica și al platformei de consiliere și terapie online atlashelp.ro. Discuția noastră a pornit de la felul în care imaginarul spațiului virtual se modifică prin apariția unor tehnologii tot mai sofisticate în domeniul sănătății mintale.

 

Ești cofondator al primei platforme de terapie online din România, atlashelp.ro. La ce se referă acest proiect? Care este povestea lui?

Proiectul a început la finalul anului 2014. Se împlinesc doi ani. Am fi vrut să se numească numai Atlas, însă domeniul nu a fost liber, așa că am reunit help cu Atlas, în ideea că vom prelua noi toate problemele și le vom duce în spate. Totul a pornit, însă, în 2013, atunci când am înființat Inomedica, un ONG care își dorește să educe și să informeze publicul larg, prin intermediul unor platforme online, în legătură cu probleme diferite legate de sănătatea mintală. Atunci au apărut două platforme - depresiv.ro și schizofrenia.ro - prin care încercam să oferim servicii de calitate despre depresie, tulburări de anxietate, schizofrenie. Am creat niște instrumente de evaluare, prin niște aplicații mobile, cu ajutorul cărora oamenii se puteau investiga: dacă suferă de depresie sau nu. În același timp, am primit foarte mult feedback, dar și multe cereri de ajutor. Am dezvoltat, apoi, două parteneriate cu Universitatea Babeș-Bobyai și cu Universitatea de Vest din Timișoara, privind crearea unor protocoale de psihoterapie online. Am observat că oamenii sunt doritori de astfel de servicii. Astfel că, în toamna anului 2014, ne-a venit ideea de a reuni toate aceste servicii pe o platformă proprie prin care să putem oferi sesiuni de psihoterapie online. Am început să studiem; până la începutul anului 2015, aveam un prototip prin care să ne validăm conceptul. Terapia online nu este, însă, nouă - în Statele Unite se face de mulți ani. Există numeroase studii științifice care validează eficacitatea acestei terapii. Mai mult de atât, sunt studii care arată clar că este cel puțin la fel de eficientă ca și aceea de la cabinet.

Care sunt diferențele dintre terapia în mediu virtual și terapia clasică, la cabinet?

Din punct de vedere tehnic, procedura este identică. Diferă numai modul de concepere a ședinței. Nu sunt tehnici diferite, nu trebuie să faci nimic deosebit față de ceea ce făceai în cabinet. Este aceeași terapie livrată într-un mod diferit. În Statele Unite, lucrul acesta se face de ani buni, există platforme și - foarte important - există și o legislație adaptată, care îți spune exact ce să faci, cum să faci, când. Lucru care ar trebui să se dezvolte și la noi. De asta avem nevoie, pentru că, în momentul de față, suntem într-o zonă gri: avem și nu avem voie să facem. Psihoterapia este un serviciu psihologic, reglementat la noi de Colegiul Psihologilor - nu este, deci, un serviciu medical. Noi am folosit legislația în vigoare a Colegiului și normele de funcționare ale serviciilor psihologice din România și nu am găsit nicăieri vreun punct care să ne atragă atenția că nu am avea voie să facem asta, însă nici nu am găsit vreun articol care să spună că avem voie să facem, dar trebuie să respectăm anumite standarde. La nivel european, există o tendință de reglementare a acestor tipuri de servicii ca servicii conexe celor de tele-medicină. Din ce am putut studia până acum și din ce am putut afla participând la tot felul de conferințe, există o inițiativă de a uni, până în 2020, la nivelul Uniunii Europene, genul ăsta de servicii, pentru ca ele să fie reglementate unitar. În iulie 2016, după doi ani de programare, platforma a fost gata. Provocarea a fost dublă: să găsim specialiști, pe de o parte, clienți, pe de alta. În august-septembrie, am încercat să atragem cât mai mulți psihoterapeuți pe platformă - ne propuseserăm un număr de douăzeci; până la jumătatea lunii septembrie, rezultatele au fost mult mai bune, pentru că am găsit cincizeci de oameni care au fost dispuși să își ofere serviciile. După care, acum, am început o promovare a platformei. Aceasta este o soluție de tip market place, prin care punem în legătură specialiști cu clienți. Momentan, avem servicii de psihoterapie, coaching, dar ne-am gândit că am putea dezvolta și alte servicii - consiliere de nutriție, consiliere legală, fiscală, consiliere de afaceri. Prin cât mai multe domenii aducem pe platformă oameni cât mai diferiți. Avem și consiliere de călătorie: vrei să pleci într-o călătorie, dar ți-e frică să zbori cu avionul. Conceptul este, în acest caz, dublu, pentru că, prin psihoterapie, scapi de această frică. Pentru specialiștii de pe această platformă, crearea contului nu presupune niciun cost. Comisionăm numai interacțiunile pe platformă; practic, pentru fiecare ședință desfășurată pe platformă, avem un mic comision prin care putem susține funcționarea și dezvoltarea ei ulterioară.

Reticențele la noi legate de un asemenea spațiu sunt culturale? Spațiul virtual ține încă de un imaginar urban?

Când vorbim de psihoterapie, da, este o problema culturală: ne e frică să mergem la psihoterapeut, așa cum ne e frică de tot ce presupune domeniul psi: psihiatru, psiholog, psihoterapeut. Tot acest spațiu este asociat cu nebunia. Este greșit și fals: poți să mergi la psihoterapie, doar ca să fii mai bine cu tine însuți. În această privință, oamenii trebuie educați. Să ajungă să se înțeleagă pe ei înșiși înseamnă să fie și mai buni în viața de toate zilele, în ceea ce fac. În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, trebuie să existe un gust pentru tehnologie. În același timp, însă, conform Eurostatului, rata de folosire a internetului în România este de peste 75%, ceea ce este foarte mult. Și în mediul rural, asemenea servicii ar putea fi folosite, chiar dacă, în acest moment, focus-ul este, într-adevăr, mai mare pe mediul urban.

Tipul acesta de terapie ține de dezvoltarea realității virtuale? Există o relație între ele?

Realitatea virtuală este oarecum diferită de terapia online. Terapie online se poate face pentru orice tip de problemă. Aceste probleme care pot fi abordate prin terapie virtuală sunt specifice: în momentul de față, se limitează la tratarea fobiilor. Există direcții înspre tratarea dependențelor, a durerii cronice. Mediile de realitate virtuală pot fi folosite ca soluții de relaxare. Acestea sunt marile direcții în domeniile conexe de cercetare ale sănătății mintale. Terapia online, în schimb, poate fi aplicată de la simplul fapt că ai nevoie de un specialist pentru că nu te mai înțelegi bine în cuplu până la depresie sau dependențe. Domeniul este mult mai larg. Utilizatorii unor astfel de servicii sunt, automat, mai mulți.

Diferențele sunt, așadar, legate de mediu?

Folosind acest tip de terapie, cabinetul este înlocuit cu acest spațiu virtual. Terapeutul are la îndemână toate instrumentele pe care le-ar avea la îndemână în cabinet. Își mută, astfel, practica dintr-un cabinet fizic într-un cabinet virtual. Există multe beneficii aici: dacă vorbeam mai devreme despre un spațiu urban, să ne imaginăm numai cât facem cu mașina dintr-un colț în altul al orașului și cât timp se pierde. În mediul online, lucrurile se întâmplă mult mai simplu: ți-ai deschis laptopul și, din trei click-uri, ești în cabinetul terapeutului. Timpul se poate fructifica altfel. Există, apoi, un beneficiu atunci când vorbim de pacienți care refuză astfel de servicii, care nu vor să plece de acasă, ca să meargă la psihoterapeut. E suficient să existe cineva care să le deschidă laptopul, pentru ca soluția să fie mai aproape.

Este o soluție pentru cei care sunt departe de casă? Mediul online anulează distanțele.

E o soluție despre care cred că se potrivește perfect. Oriunde s-ar afla, nu au acces la astfel de servicii sau, dacă au acces la servicii de sănătate mintală, acestea sunt în limba țării respective și sunt mult mai scumpe. Accesând platforma pe care am creat-o noi, au la dispoziție servicii de psihoterapie în limba română, la un preț mult mai mic decât cel din țările respective. Mai ales pe ei încercăm să-i ajutăm.

Există o conexiune directă între distanță, ruperea de ceea ce oricine poate numi „casă“ și apariția tulburărilor de anxietate și a depresiei?

În mod cert, există. Depărtarea de familie și de mediul în care ai crescut poate fi destul de traumatizantă. Pot apărea tot felul de tulburări, de la reacții mai simple, ca tulburarea de adaptare, ajungând până la tulburări de anxietate, depresie sau fenomene mai grave.

Din ce alte motive apar asemenea tulburări?

Depresia, de pildă, este o boală cu o componentă bio-psiho-socială. Pe lângă cauzele organice, biologice, există o componentă psihologică, dar și una socială. În ceea ce privește componenta socială, relocarea aceasta care are loc, așa cum se întâmplă cu cei care s-au mutat în străinatate, poate accentua niște manifestări care poate existau dinainte, dar care nu erau observate de cei din jur sau care nu erau resimțite de către persoana respectivă. La fel, dorul de casă, dorul de cei dragi pot stimula apariția depresiei.

Suntem rău calibrați astăzi în raport cu ideea de spațiu? Se călătorește mai mult ca niciodată, comunicarea este facilitată în feluri diverse, există posibilități de reunire, chiar și în medii virtuale, însă multe boli apar tocmai ca o consecință a felului în care dimensiunile vieții noastre comune evoluează, aparent în avantajul nostru.

Nu suntem suficient de pregătiți și nu reușim să ne adaptăm suficient de repede acestor schimbări. Poate că, dacă s-ar petrece într-un ritm mai lent, am reuși să funcționăm. Însă totul se întâmplă foarte repede; parte din noi reușesc să se adapteze, alții, mai lenți, nu, și atunci apar aceste probleme.

Să presupunem că suntem într-o asemenea terapie online și că ne desparte un ecran. Cum se va modifica percepția pacientului în raport cu spațiul care este redus acum la un ecran și cum se va redefini percepția pe care o are despre medic care este redus acum la o imagine?

Aici sunt foarte multe discuții. Foarte mulți spun că partea asta de terapie online nu poate fi la fel de eficientă precum este cea clasică, pentru că nu poți mirosi cabinetul, nu simți apropierea terapeutului, nu poți să îl privești în ochi, nu poți să îi urmărești gesturile. Eu cred că, pentru cei mai mulți dintre pacienți, lucrurile astea nu contează, de fapt, ci contează sfaturile și indicațiile pe care le dă terapeutul. Chiar dacă suntem despărțiți de un ecran, anumiți terapeuți pot să se facă înțeleși și să-și transfere mesajul clienților care beneficiază, astfel, de o expertiză ce-i va ajuta să-și înțeleagă condiția, boala etc. Nu aș considera ecranul o barieră. Poate există, totuși, o dificultate, în cazul abordărilor psihodinamice sau psihanalitice și se poate ca genul ăsta de terapii să nu se preteze atât de bine la mediul online pe cât s-ar preta terapiile cognitiv-comportamentale care sunt mai scurte, mai directe și mai aplicate.

În cazul ședințelor psihanalitice, de pildă, ce anume nu s-ar preta acestei convertiri la spațiul online?

Genul de pacienți care aleg o abordare psihanalitică simt nevoia existenței unui terapeut aproape de ei. Cum acest lucru nu există în online, probabil că lucrurile nu vor merge atât de bine cum merg într-un cabinet. Există însă varianta unui mix: terapia poate să se desfășoare la cabinet, iar în vacanță sau în timpul deplasării în afara orașului, ședințele pot să se desfășoare în mediu virtual. Nu susțin că online-ul este adevărul suprem și că numai așa se poate face terapie. Terapia în cabinet își are rolul ei, iar online-ul poate fi numai un ajutor adus acestei soluții.

Pare că suntem într-o cultură a strânsei relații cu ecranele de orice fel. De aici și foarte multe boli despre care se vorbește tot mai mult.

Toată lumea vorbește acum despre lumina albastră a ecranelor, despre radiații. Tehnologia evoluează. Probabil că în curând ecranele vor dispărea și vor fi înlocuite de holograme sau de alte tipuri de device-uri. Avem în teste un dispozitiv de la Microsoft, numit HoloLens, care permite o interacțiune cu mediul din jur, dar și cu holograme. Este o tehnologie pe care, acum câțiva ani, o vedeam în filmele SF. Acum o avem, o putem atinge. Cum ar fi ca, peste câțiva ani, ședințele de psihoterapie să fie cu un terapeut sub formă de hologramă, chiar în fața ta?

Terapeutul va avea, atunci, un corp artificial. Ar modifica asta sentimentul nostru de confort?

Oricum este modificat. Prin definiție, internetul este un mediu anonim și sigur. Dacă ne gândim la serviciile de psihoterapie și la stigmatul care există în legătură cu ele, înțelegem de ce mergem cu reticență la un astfel de cabinet, știind că, poate, în anticamera cabinetului, o să te întâlnești cu vecinul sau cu cine știe ce coleg care te va întreba ce cauți acolo. Pe Internet, în schimb, nu știe nimeni ce faci, nu știe nimeni unde ești, capeți un sentiment de siguranță din acest anonimat. Probabil că, odată cu apariția hologramelor și a mediilor virtuale, sentimentul va fi amplificat, fiindcă senzațiile vor fi mult mai pline și alte simțuri vor fi integrate în această relație.

radio-news-1924-04-3

Pentru un proiect așa cum este cel pe care l-ați gândit, crezi că hologramele vor putea fi integrate unei platforme de terapie online?

Da, eu cred că se va ajunge la asta. Într-un viitor nu foarte îndepărtat. În mai multe prezentări ale mele, am folosit o ilustrație apărută într-un ziar din 1924, Radio News, pe a cărui copertă apare un astfel de consult la distanță. Încă din 1924, se imagina apariția unor servicii de sănătate mintală sau de psihoterapie la distanță. Similar, în ceea ce privește realitatea virtuală și componenta ei de realitate augmentată, în 1964, apare, în revista Life, o ilustrație cu un om purtând o cască de realitate virtuală, cu antene. Se pare că avem o foarte bună capacitate de a ghici viitorul tehnologiei. Din ceea ce văd în acest moment, tehnologia avansează înspre integrarea altor simțuri: tactil, mai ales. Există costume de realitate virtuală care stimulează și prin care se poate da feedback realității virtuale.

Mi se pare că se deplasează accentul de pe întâlnirea cu medicul, entitate fizică, pe o întâlnire care presupune mai degrabă asocierea cu un mediu de consiliere într-o formă aproape apersonală. E o modificare de reprezentare a evenimentului: nu mai mergem la medic, ci căutăm soluții care devin accesibile în chip cumva abstract și care trebuie numai să fie asumate. Întărește asta senzația de control?

Oricum, în terapie, pacientul se vindecă singur, terapeutul nu face decât să-l ghideze. Terapeutul nu intervine, nu spune ce să faci. El arată numai o cale, modificările le faci singur. Sunt, însă, multe școli și fiecare susține calea lui.

Există posibilități de terapie în care medicul curant să fie complet absent și prin care pacientul să se raporteze numai la obiect, la platformă, la o hologramă complet neanimată?

Există un trend în momentul de față și probabil că dinspre medicină se va face transferul înspre partea asta de terapie virtuală. Se studiază tot mai mult inteligența artificială și se încearcă introducerea cât mai multor module și terapii care să cuprindă inteligența artificială. Iar psihoterapia poate deveni un mediu în care un robot antrenat, inteligent, să substituie terapeutul.

Există vreun pericol odată cu schimbarea asta?

E greu de spus. Anul ăsta, la conferințele la care am participat, artificial intelligence era pe buzele tuturor. Toată lumea vorbește despre asta și toate marile companii lucrează pentru a găsi soluții de inteligență artificială. Cred că lumea se va orienta înspre asta. Tot mai multe job-uri vor fi preluate de mașini care vor putea automatiza anumite procese. Medicina ar putea prelua, până la un anumit punct, un astfel de domeniu. De exemplu, partea de imagistică: softuri care să interpreteze mult mai bine și cu o precizie mai mare RMN-uri, ecografii. Am fost de curând la o competiție de idei și, printre câștigători, am văzut un soft care automatiza ecografiile. Viitorul nu e atât de departe.

Cum este receptată evoluția asta în mediul de cercetare de la noi?

- Nu știu dacă oamenii sunt atât de conectați la tehnologie în momentul de față. Proiecte de terapie online au mai fost lansate la Cluj și la Timișoara, dar au rămas ca proiecte de cercetare. Cred că există ceva similar, dar cu un target diferit, la Cluj. Platforma noastră are și o componentă socială, dar este și un business.