Cine critică pe cine

Print Friendly, PDF & Email
Idei | Autor: Nicu Ilie | 16 august 2016 |

Kant. Nu îmi este frică să scriu de la bun început un asemenea nume și nu cred că cititorii se pot speria atât de mult de un filosof încât să închidă imediat pagina, browserul, să șteargă linkul și să nu ne mai viziteze în veci. Dimpotrivă, cred că producătorii de informație doar confundă o atitudine relaxată față de lucruri oricât de sobre (favorizată de internet și de rețelele sociale) cu neseriozitatea și cu superficialitatea; în mod real, numărul oamenilor deștepți este mai mare, nu mai mic, de când a apărut internetul, chiar dacă ponderea lor în total cititori este mai mică. Supraevaluarea superficialității celor care navighează pe net este, cred, o simplă scuză a publicațiilor online pentru a vinde masiv prostii foarte ieftin de produs.
Trimiterea la Kant a fost un simplu aide-mémoire. Filosoful iluminist este epicentrul spiritului critic, o modalitate de cunoaștere lansată de Descartes, care constă în a pune îndoiala înaintea certitudini. Tot ce a realizat Europa în ultimele două-trei sute de ani poate fi explicat prin puterea acestui spirit critic în fața căruia, mai devreme sau mai târziu, cad toate prejudecățile și sunt dezvăluite toate stupiditățile.
Ideea este că, atunci când un fizician (sau orice alt „om de știință”) nu știe ce să creadă despre un fenomen, face experimente ale căror rezultate le notează, iar, în final, adună cifrele. Asemenea metode nu pot fi aplicate decât cu rezultate mediocre atunci când este vorba despre artă, cultură, societate, valori. Aici, orice cercetare cantitativă poate fi făcută doar ca predocumentare pentru una calitativă. Spiritul critic este o asemenea metodă calitativă în care raportarea se face la valori și la opere care reprezintă aceste valori, și doar dintr-o asemenea raportare poate rezulta ceva inteligibil și util. Dacă experimentul testează corespondența ideilor cu faptele, coerența acestora poate fi testată numai prin metode critice.
Revin acum la situația noastră. O anecdotă mai întâi: am depus recent acte la Ministerul Justiției pentru înregistrarea unei fundații pentru promovarea spiritului critic. Justiția a fost uimită și, în prima fază, reticentă: „Dar pe cine vreți să criticați voi?”. Conștienți că toate lucrurile merg perfect în România și că trăim în cea mai bună țară din cea mai bună lume posibilă, am argumentat că vrem să criticăm ideile, cărțile și operele de artă, iar Justiția a considerat că așa da, se poate, cărțile și ideile chiar trebuie criticate și finalmente ne-a acordat țidula de care aveam nevoie.
Deci, cine critică pe cine? Florin Toma remarca zilele trecute pe Facebook că, azi, orice spui, iau naștere imediat două tabere, una „Da” și una „Nu”. Spui, de exemplu, „funeraliile reginei”, rezultă o tabără pro și o tabără anti. Florin Toma ducea mai departe ideea și era de părere că și când spui substantive complet neutre la nivelul interesului public, cum ar fi cuvântul „oaie”, rezultă o tabără care este de acord cu cuvântul (orice ar putea însemna asta) și, în mod necesar, o tabără împotriva lui.
Decăderea spiritului critic în „opoziție mecanică” (după cum se zice în Parlament) este doar un aspect. Un altul este ce se întâmplă cu critica propriu-zisă. Gabriel Chifu scria recent despre „barterul literar”, un mecanism care a luat amploare după 1990 și care poate fi descris ca „revista mea te laudă pe tine, a ta pe el, a lui pe mine şi toți ieșim în câștig, ne validăm literar unii pe alții și pășim tropăind triumfători, cu pieptul plin de decorații (n-are importanță că sunt false!)”. În literatură fenomenul este mai evident pentru că revistele literare sunt mai multe, dar boala aceasta a barterului a cuprins zone mult mai extinse în artă și în cultură. Revistele scriu de bine despre „prietenii revistei”, indiferent că unii sunt nulități, iar un asemenea fenomen nu are cum să nu ducă la diluarea vizibilă a credibilității și a spiritului critic.
Atacat de asemenea surogate precum „opoziția mecanică” și „barterul literar”, spiritul critic este în aparentă defensivă. Nu ajută nici că mass media a devenit isterică, nici că politicienii, în mare parte, au ajuns submediocri. Însă, dincolo de toate acestea, oamenii citesc cărți bune, văd filme bune, cumpără artă, merg la spectacole de calitate. Prezența acestui „dincolo” este ceea ce ne-a determinat să inițiem o nouă publicație.
Există în zăcămintele de uraniu suficienți atomi să producă o energie teribilă. Dar niciodată aceștia nu o produc. Atomii sunt separați unii de alții, reacțiile, atunci când se produc, sunt punctuale. Pentru utilizare, uraniul trebuie îmbogățit, operație prin care se elimină praful și roca inertă din zăcământ, iar atomii, prin simpla apropiere, dau naștere unei rețele și inițiază o reacție amplă. La o asemenea îmbogățire vrem să participăm cu acest proiect și o asemenea reacție sperăm să provocăm.

Referințe

Foto: Cristina Petrescu