Compoziţie, disciplină, armonie, ritm. Protestele din februarie 2017 văzute de criticul de artă Pavel Şuşară

Print Friendly, PDF & Email
Idei | Autor: B-Critic | 8 martie 2017 |

Pavel Şuşară:
Protestele recente din Piața Victoriei, dar și din întreaga țară, fiindcă fenomenul este unitar dincolo de locul în care s-a desfășurat, sunt importante nu numai ca o reacție spontană de revoltă, ci și prin felul în care au îmbrăcat expresiv un mesaj politic, deplasând percepția dinspre natura lor circumstanțială, opoziția față de o decizie politică, spre o manifestare profundă a naturii umane. Deși nu au existat lideri și organizatori propriu-ziși, mulțimea protestatarilor s-a organizat ea însăși, ca un organism viu, și a devenit un tot, o structură coerentă, disciplinată și unitară căreia i se pot asocia firesc noțiunile de compoziție, de armonie, de ritm, de cromatică, de expresie dinamică etc. Exact acestea sunt atributele prin care identificăm, recunoaștem și definim forma artistică, amenajarea plastică și ambianța poetică.

Ceea ce a diferențiat aceste proteste de alte evenimente, aparent similare, care au mai avut loc în România, a fost și accesul masiv la tehnologii. Marea diversitate tehnică, de la telefoane mobile și amplificatoare de sunet până la drone și lasere, a făcut posibil un sincretism expresiv nemaiîntâlnit până acum, în care au intrat deopotrivă elemente vizuale, sonore, coregrafice și narative noi, cu mesaje epice mai ample sau concentrate sever, de tip haiku. Tot prin noile tehnologii, care nu existau acum 20 de ani, a fost posibilă privirea de sus a mulțimii, captându-se, astfel, o expresie surprinzătoare a masei de oameni, cu toate contururile ei mobile, cu întreaga diversitatea a culorilor și surprinzătoarea animație a luminilor. Privită de sus, imaginea mulțimii devine abstractă, primește expresia unei nebuloase, a unei aglomerări de particule și de praf cosmic, un fel de hartă misterioasă a unei structuri galactice. Dar nu numai de sus, din spațiu, ci și de la nivelul străzii, de pe pământ, mulțimea însăși s-a comportat și a funcționat ca un organism unitar, fiecare participant individual fiind doar detaliu al unei compoziției mari, element activ care generează un organism nou, amplu și transindividual.

Și tot acolo, la nivelul solului, s-au folosit toate mijloacele de exprimare posibile. Întreaga mișcare a fost o acțiune, un performance, o intervenție și o remodelare a spațiului urban, un eveniment sincretic, postmodern, în spiritul profund al artei contemporane, dar al aceleia care nu-și neagă memoria, ci care absoarbe, în expresia recentă, întregul stoc al experiențelor anterioare. Natura complexă și deschisă a acestui fenomen constă și în faptul că, dincolo de mesajul primar, politic, social și etic, mesajele secundare și terțiare, cele de tip artistico-simbolic, au introdus ca mediu de manifestare și ca factori expresivi și datele firii, natura stihială, cum ar fi regimul astronomic și fluctuațiile meteorologice. În timpul zilei, mulțimea din piața arăta într-un anumit fel, noaptea, totul se modifica radical, iar mobilitatea expresivă putea fi percepută și în funcție de regimul climatic și de starea vremii, condițiile naturale fiind folosite ele însele ca vehicule de comunicare.

Componenta tehnologică – printuri, telefoane mobile, imaginile digitale, redistribuirea și multiplicarea mesajelor în spațiul virtual, crearea unei anvelope informaționale în mediile de socializare, referitoare la acțiunea directă de pe teren, fotografiile aeriene, compozițiile cromatice și proiecțiile luminoase, figurative sau simple combinații de semne – spune foarte mult și despre profilul protestatarilor. Nivelul lor intelectual, capacitatea de înțelegere a lumii în care trăim, conștiința activă și privirile îndreptate spre viitor s-au transformat ele însele într-o grilă de selecție, care a eliminat paraziții și virușii oportuniști, impunându-se, astfel, întregii acțiuni, o acuratețe maximă. Tot în acest context trebuie privite și înțelese calitatea mesajelor, expresivitatea, pregnanța și umorul formelor de manifestare, precum și coerența formală și actualitatea profundă și gravă a protestului.

Dacă în Piața Universității, 1990, exista balconul ca tribună a protestelor, ca loc de asumare a unor forme de leadership, în ceea ce privește manifestațiile din februarie 2017 nu a existat nimic similar. Protestul din 1990 a avut și el momente de natură artistică, dar a fost predominant unul al sunetelor: cântece de protest, scandări, chei zornăite, pentru că, în lipsa telefoanelor mobile, cheile erau singurul obiect pe care îl aveau toți participanții, iar mesajele scrise au fost mult mai puține, parte dintre ele scrise direct pe ziduri. Nu doar la nivelul expresiei există, însă, deosebiri majore între Piața Universității și Piața Victoriei, ci și în ce privește obiectivele. În 1990 protestul căuta o alternativă la puterea politică proaspăt instalată, căuta o altă voce, nu recunoștea FSN și nici rezultatul alegerilor, balconul Universității fiind chiar creuzetul acestei noi construcții, în vreme ce prin protestul din februarie 2017 nu au fost contestate alegerile și nici rezultatul lor, ci doar sancționat modul de exercitare a puterii. Din această pricină a fost posibilă o asemenea voce, una colectivă, nu individualizată, iar mișcarea socială a fost mult mai puternică și mai incomodă pentru guvern. Neexistând organizatori și lideri, nu exista nici posibilitatea ca ei sa fie separați de mulțime și, în felul acesta, protestul să fie decapitat. Dar, în mod paradoxal, chiar dacă el nu a avut o organizare prealabilă, în spațiul public s-a manifestat ca o structură dinamică și unitară, și tocmai din această cauză s-a dovedit a fi imposibil de dislocat din afară. (Textul a fost publicat, în cadrul unui material mai amplu, şi în revista Cultura)

Au fost folosite imagini distribuite pe reţelele de socializare. Mulţumim celor care le-au realizat şi le-au pus în circulaţie. Pentru atribuire, vă rugăm să ne semnalaţi dreptul de proprietate asupra lor.