Criza ca echilibru

Print Friendly, PDF & Email
Idei | Autor: Nicu Ilie | 23 octombrie 2017 |

Failibilitatea ne și le atinge pe toți și pe toate. În principiu, o tradiție se poate înșela mai rar decât un individ, tocmai pentru că ea s-a constituit prin însumarea unui număr uriaș de succese și eșecuri. Adevărurile și valorile ei sunt confirmate statistic. Dar - ca și adevărurile și valorile individului - ele sunt produse istorice, dependente de un context (cu un oarece grad de generalitate), derivate din imagini particulare ale lumii (și) în raport cu interese localizate. Iar lumea însăși nu are ca scop să semene cu modelele ce îi sunt desenate. Atunci apare criza.

Festivalul de teatru organizat de Nottara, Fest(in) pe Bulevard, are ca teme anuale explorarea diverselor crize ce ating familia și valorile contemporane. Cristina Rusiecki spunea că teatrul are de câștigat pentru că nimic nu este mai dramatic decât criza. Putem extinde și să identificăm dimensiuni dramatice în toate artele, nu doar în teatru. Arta, ca model înalt-energetic al lumii, găsește în crize un bun ferment de creștere. Regizorul Hausvater observa, în același festival, că însuși conceptul de criză e unul modern, că nu exista așa ceva în evul mediu sau în Renaștere sau în antichitate. Într-adevăr, despre crize culturale începem a vorbi după ce Husserl își intitula, în anii 1930, o lucrare folosind această expresie. Iar de atunci nu a existat moment în care să nu poată fi vorba, argumentat, de faze ale unei uriașe crize culturale moderne și postmoderne.

Trăim în centrul unei mari explozii - a informației - cu efecte culturale enorme. Uneori conștientizăm dinamica și vectorii, alteori nici nu avem instrumente să o facem. Ceva se schimbă radical în proces, ceva rămâne neschimbat. Din mijlocul lucrurilor, fenomenele se ocultează unele pe altele și, la asemenea scară, crează efectul de lentilă prin care apar distorsiuni suplimentare. Formulat altfel: sunt fragmente din tradiții ce încă rezistă falsificabilitărții inerente a istoriei, iar criza se concretizează în dificultatea de a discerne care sunt aceste fragmente.

Tradițiile sunt un rezervor în care sunt depuse milenii de experiență umană. O gigantică sumă de prejudecăți - văzută din anumite unghiuri - sau o resursă plină de (cuvânt mare!) adevăruri invariante. Găsirea căii potrivite, undeva la mijlocul celor două extreme false în rădăcina lor, e o misiune nu ușoară.

Poate că a trecut vremea lumilor (a imaginilor despre lume) stabile și am intrat într-o eră a echilibrelor dinamice. Încremenirea în proiectele altor secole și decenii, ale unor societăți moarte sau muribunde, e un handicap, un demon care seduce afișând chipuri de înger. La rândul ei, tentația de a dezinstala cultura veche - ca pe un sistem de operare virusat și corupt - și de a instala una nouă este peste puterile oricărui gânditor și a oricărei comunități umane (vezi eșuatul secol 20). Criza - prin care păstrăm cât putem de bine moștenirile primite (de preferat după o selecție critică a actualității și pertinenței lor) și le integrăm cu regulile spontane, generate de probleme și structuri nemaintâlnite în istorie, criza e o necesitate.

Proiect editorial apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.