Fuziunea ca post scriptum la mileniul 2

Print Friendly, PDF & Email
Idei | Autor: Nicu Ilie | 24 septembrie 2017 |

Teatrul nu își permite riscul de a fi inactual – spune textual Adrian Damian în conferința despre new media și teatru pe care o puteți urmări în această ediție. El argumentează prin caracterul volatil al spectacolelor, care fie sunt urmărite când sunt produse, fie dispar în uitare. Totuși, deși aparent alte arte produc „conserve ale timpului” (produse culturale care pot fi consumate peste decenii sau peste secole – cărți, înregistrări video, pânze, bronzuri etc.), nici artiștii din celelalte domenii nu își permit să fie inactuali. Iar, într-o lume „caldă” și „rapidă”, răspunsul tuturor domeniilor artistice este fuziunea, desființarea vechilor limite, hibridizarea formulelor.

În secolul XX s-a trăit cu imaginea „celor șapte arte”. Azi e, deja, greu să îți amintești lista lor. Pentru conformitate: poezia, sculptura, muzica, teatrul, pictura, cinematografia, dansul. În vremuri mai vechi erau nouă muze – printre ele astronomia – sau șapte „arte liberale”, cu aritmetica și logica alături de muzică și retorică. Lista artelor e neimportantă, ea a fluctuat întotdeauna, dar nu și convingerea că o creație culturală aparține exclusiv unuia sau altuia dintre domenii. Era, probabil, o formă de comoditate intelectuală.

Azi niciun artist nu își permite să cunoască o singură artă. Publicul nu mai vrea produse culturale, ci trăiri. Oarecum paradoxal, în secolul în care timpul a crescut, el a devenit o resursă extem de limitată. Concurența stimulilor e maximă. Obișnuința de a consuma stimuli multipli – un drog. Sau un burst care permite individului să domine o istorie culturală gigantescă și un prezent cultural de aproape aceeași amploare.

Fuziunea artelor a apărut organic, din nevoia creatorilor de a capta noi forme de expresie și din nevoia publicului de a consuma produse relevante. Nici măcar nu e o invenție recentă. Arhitecții au inclus permanent statui și picturi în creațiile lor. Muzica a inclus adesea poezie. Cinematografia a fost din bun început sincretică. Ce diferă acum e scara fenomenului. Capacitatea de a conexa arte aflate, aparent, în spectre diferite. Puterea (sau, minim, dorința) de a uni discursuri atistice multiliniare și de a le transforma într-un mesaj artistic plenar. Care umple totul.

Un fundament teoretic a apărut încă de la jumătatea secolului precedent. Fluxus, în anii 1960, a promovat necesitatea desființării hotarelor dintre artele vizuale și dintre arte și viață. A fost o mișcare artistică exotică, atinsă de toate excentricitățile New Age, dar care în prezent se dovedește vizionară. Mai înainte, Dada, cu pictopoezia lui Brauner și Voronca. După germinare, ideea crește azi în cultura contemporană. Noile tehnologii facilitează procesul, topind toate speciile creației într-un design energetic. Vechile discipline se păstrează doar ca preponderențe: o operă este predominant pictură, alta predominant teatru...

Nu e doar un fenomen artistic, deși artele sunt cele ce dau tonul. În toate domeniile sociale sunt provocate cadrele rigide moștenite din secole. Trăim vremuri când experiența poate fi un balast, dacă nu e permanent supusă rigorilor unui spirit critic și reintegrată în forme complexe de cunoaștere. În educație, falia dintre umanioare și științe, care a crescut permanent după revoluțiile burgheze, a dus deja la disfuncții cognitive și la handicap cultural. Specializarea strictă – devenită un capital intelectual – începe și ea să se transforme într-o piedică a adaptării, o centrifugă ce îi aruncă pe unii în secolul XXII, pe alții în evul mediu. Fuziunea domeniilor este iminentă pretutindeni. Angoasantă, poate, dar iminentă și de neoprit.

Proiect editorial apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.