O privire critică asupra crizei guvernamentale

Print Friendly, PDF & Email
Idei | Autor: Nicu Ilie | 16 iunie 2017 |

Dincolo de greșelile personale ale protagoniștilor crizei guvernamentale (multe, mari) și dincolo de deznodământul încă greu previzibil, se pot trage deja concluzii despre cauzele profunde care fac posibile asemenea fenomene politice care depășesc orice imaginație și care plasează anomalia printre fenomenele de uz curent în practica politică românească.

O bună axă de interpretare este separația puterilor în stat. Principiul separației a fost stabilit recent în Constituția României, unde dispozitivul principiului este slab dezvoltat, iar propagarea sa în mediul politic și în conștiința publică s-a făcut sporadic și lipsit de consecvență. Mai separată față de celelalte puteri și mai profesionalizată (fără a beneficia totuși de independența reală care este prevăzută în Actul Fundamental), puterea judecătorească este singura care are un culoar propriu. Cât privește celelalte puteri, legislativă și executivă, ele nu au fost niciodată separate funcțional, iar încălcările de competențe sunt la ordinea zilei.

Guvernul, numit în mod nemeritat „Executivul”, este un organ legislativ major. Nu doar că are drept de inițiativă legislativă (ceea ce e într-o sferă a normalității), dar este principalul furnizor de proiecte politice în Parlament, iar inițiativele sale beneficiază de un traseu prioritar. Mai mult – cu daune enorme pentru viața politică autohtonă – Executivul adoptă direct un număr enorm de acte legislative, prin mecanismul așa-ziselor ordonanțe de urgență. Numărul acestora, amploarea dispozițiilor lor, diversitatea tematicii, lipsa limitărilor pe domenii de reglementare sau forță legislativă etc., toate acestea fac din Executiv un Parlament portabil, mai compact și mai ușor de folosit de către actorii politici, iar Guvernul a adoptat legi la paritate cu Casa Poporului, în ceea ce privește numărul total, și a adoptat direct sau a impus normele juridice cu cea mai mare forță și impact social – de la legi electorale și coduri adoptate prin asumare până la reglementări în cele mai diverse domenii, cu prevederi ordinale și organice deopotrivă. În plus față de ordonanțele de urgență (folosite, indiferent cine a fost la Victoria, întotdeauna abuziv, prin exces și nu numai), Guvernul mai are la dispoziție mecanisme juridic-administrative precum ordinele de ministru (și ele cu putere normativă) și, foarte important, pe cel al asumării răspunderii, care îi permite să treacă prin Parlament, fără dezbatere, legi care să fie votate doar în integralitate sau respinse – caz în care ar urma demiterea Cabinetului, dar o atare situație încă nu s-a petrecut.

O asemenea pondere legislativă a Palatului Victoria poate fi explicată numai prin proasta funcționare a Parlamentului și prin neîncrederea liderilor politici în această instituție. Existența celor două camere, cu atribuții complet suprapuse până recent, dar încă slab diferențiate, a fost permanent o sursă de disfuncții. Pusă în dezbatere în legislaturile trecute, comasarea lor într-un parlament unicameral a fost respinsă, cu argumente cutumiare și prin interpretarea unor principii democratice, dar susținerea față de sistemul bicameral a favorizat menținerea situației în care Guvernul este un organ legislativ major, cu reale daune pentru parlamentarism. Pe lângă procedurile implicate de dubla dezbatere a textelor legislative (uneori existând și o a treia dezbatere, a camerelor reunite), Parlamentul prezintă și alte disfuncții majore, de maximă importanță fiind slaba profesionalizare (trebuie notat că rolul cabinetelor de suport ale fiecărui parlamentar a fost deturnat prin angajarea de oameni fideli, iar singurele competențe cultivate peste tot sunt cele de PR) și existența de facto a votului imperativ. Senatorii și deputații votează aproape întotdeauna conform deciziilor șefilor de grup parlamentar / șefilor pe linie de partid, fără a manifesta convingeri personale și fără a se face purtătorii de cuvânt ai intereselor locale din circumscripția electorală din care provin. Prohibit prin lege, votul imperativ, în mod tradițional este modus operandi pentru Parlamentul de la București, subminând până la anulare rolul acestei instituții în exprimarea și reprezentarea voinței electorilor. În ceea ce privește mecanismul adoptării tacite, introdus pentru a operaționaliza legiferarea, acesta a fost deja transformat într-o modalitate de evitare a dezbaterii pe unele texte, prin controlul șefilor Camerelor asupra ordinii de zi.

Dacă Guvernul este principalul organ legislativ, Legislativul, în schimb, își arogă unele competențe executive (adoptând legi cu prevederi punctuale – construcția unei biserici, finanțarea unui festival ș.m.a.), care țin, în mod normal, de administrație. Totuși, rolul esențial al Parlamentului a fost redus la cel de cenzor al Guvernului, atât prin sancționarea ordonanțelor de urgență, cât și prin sancționarea miniștrilor și a guvernului în ansamblu. Acest mecanism este în logica funcționarii democratice, a principiului separației puterilor și a existenței statului de drept. El este totuși subminat de politizarea extremă adusă de votul imperativ și de instrumentalizarea unor proceduri parlamentare care fac ca partidele majoritare să poată controla – dincolo de forța votului – corelarea între deciziile Parlamentului și interesele de partid exprimate de conducerea Camerelor.

Aceasta este și încrengătura crizei guvernamentale din acest iunie. Într-un context în care șeful Camerei nu a putut exercita el însuși funcția de premier, a utilizat funcția publică și pe cea de șef de partid pentru un control direct – instituțional, politic și personal – nu doar a Cabinetului în ansamblu, ci și a fiecărui ministru, afectând capacitatea reală a primului-ministru de a conduce propriul cabinet și desființând practic orice formă de separație între cele două puteri statale, precum și între acestea, care sunt manifestări ale statului, și partid - care, în esență, este o formă ONG. Este o escaladare împinsă la extrem, dar care nu face decât să perpetueze și să amplifice o situație anormală (și în bună măsură neconstituțională) deja existentă.

Curtea Constituțională, controlată politic la nivelul numirilor în această instituție, cu suspiciuni rezonabile că acest control politic se exercită permanent, nu doar la numire, este prevăzută în ansamblul instituțional ca un organ de cenzură legislativă – în raport cu prevederile constituționale, atribuțiile sale fiind juridice. Numirile politice o transformă într-un parlament remanent, cu membri numiți de câștigătorii mai multor runde de alegeri, iar corelarea membrilor ei cu transparente interese politice de moment face ca deciziile sale să fie inconsecvente multianual. La acestea se adaugă slaba definire în textul Constituției a unor mecanisme fundamentale, pe care deciziile Curții au reușit să le complice până la a le transforma în disfuncționale. Și în cazul acestei instituții, soluția îmbunătățirii activității ar fi aceeași consolidare a principiului separației, prin eliminarea de facto a controlului partidelor asupra acestei instituții.

Președinția este și ea o instituție politizată, cu un rol restrâns, mai mult simbolic decât real. Singurele atribuții importante, în funcționarea ordinară a statului, sunt cel de cenzor al hotărârilor Parlamentului (o atribuție limitată) și de numire în unele funcții publice, între care cea de prim-ministru. Se mai adaugă imperativele derivate din gestiunea securității naționale și a coordonării politicii externe, în special acest din urmă atribut având o importanță practică (nu de jure!) în contextul în care politicile publice interne sunt tot mai dependente internațional. Și în cazul acestei instituții, sursele disfuncțiilor manifestate au fost date de corelarea cu activitatea partidelor, inerentă în multe situații, dar explicit interzisă prin Actul Fundamental.

În acest ansamblu în care puterea legislativă și cea executivă sunt exercitate la grămadă, fără clarificări de competențe și principii, iar Parlamentul tolerează și perpetuează votul imperativ, singurul motor al vieții politice este reprezentat de partidele parlamentare, dar și acestea reduse la voința și forța organizatorică a liderilor lor. Coordonata majoră a argumentelor care duc la menținerea acestui status-qvo fiind pragmatismul – în condițiile în care lipsa cronică a resurselor face greu aplicabilă aplicarea „ca la carte” a principiilor și strategiilor, atât în ce privește economia, viața socială, cea cultural-spirituală, finalmente etica (!) –, electoratul a favorizat constant lideri pragmatici și autoritari, în deficitul expresiei democratice reale și a dezvoltării strategice, pe termen lung și cu fundamente consolidate. Efectul, însă, a fost la antipod față de deziderate și nevoi: irosirea resurselor prin direcționarea lor în direcții de dezvoltare contradictorii, alese instinctual de diverșii lideri politici, discontinuate la fiecare schimbare politică; lipsa acumulărilor de capital și de competență, proasta gestiune a infrastructurilor, dezvoltarea tumorală a instituțiilor și politicilor publice. (Numirile politice în conducerea instituțiilor și companiilor din subordinea statului, câteva sute de mii de posturi la nivelul întregii țări, nu fac decât să dea o formă clară, individualizată, acestui deficit de competență întreținut de actualul sistem de partide). Rezultatul acestor (legitime, până într-un punct) alegeri pragmatice a dus la creșterea entropiei statului, la dezvoltări incoerente, lipsite de raționalitate, la precarități cognitive, la imoralitate și incultură, la prăbușirea sistemului de valori, la resurse consumate pe obiective inutile, prost făcute, nefinalizate – corolarul fiind o corupție (nu doar mercantilă) răspândită, în numele pragmatismului, la toate nivelurile statului.

Analizele publicistice ale actualei crize guvernamentale personalizează, cele mai multe, conflictul. Totuși, fundalul acestor abuzuri, este unul structural, nu personal (fără a exclude culpa concretă a niciunui actor). Iar soluția preîntâmpinării unor fenomene similare sau agravate în viitor este o reconstrucție constituțională a statului, prin elaborarea unui nou Act Fundamental mai redus ca întindere și prevederi, care să nu mai reglementeze el însuși (riscând a deveni învechit moral și inutilizabil în decurs de doar câțiva ani), ci să impună principii – în primul rând pe cel al separației puterilor –, să facă delegări univoce și non-echivoce, să stabilească și să garanteze instituții nepolitizate, inclusiv organismele de control și de cenzură constituțională, să limiteze puterea partidelor și să ducă la consacrarea funcției publice ca fiind total separată de acestea, să interzică – după model american – adoptarea unor măsuri prin care decidenții beneficiază de pe urma propriilor măsuri.

Asemenea modificări constituționale sunt cum nu se poate mai iluzorii, în condițiile în care nici modificări de o mai mică amploare nu au obținut consacrarea constituțională. Fapt este că, judecând prin urmări, fundamentul statului a devenit nepotrivit propriei funcționări și găzduiește el însuși multiplele turbulențe politice, sociale și cultural-economice. Constituția adoptată în mileniul trecut și cosmetizată în 2003 reglementează un stat care deja nu mai există, dar este nepotrivită unui stat în care autoritarismul devine intolerabil, iar responsabilitatea o necesitate. Captive în aceste fundamente și structuri anacronice, refuzând reconstrucția așezământului constituțional și clarificarea lui, partidele se află într-un retard față de societatea în care sunt active, ceea ce a dus la o nemulțumire generalizată, la o condamnare globală a politicienilor, iar aceste tensiuni în creștere forjează și mai mult verigile improvizate, rupte și prost cârpite ale statului de drept.