Schimbarea curriculei – o dezbatere ce a ratat cheia problemei

Print Friendly, PDF & Email
Idei | Autor: Nicu Ilie | 15 aprilie 2018 |

S-a încheiat recent dezbaterea publică organizată de Ministerul Educației pentru schimbarea planului-cadru de educație pentru filiera teoretică de la liceu. Avem acum și raportul consultării.

Concluzia bună este că aproape toți participanții au indicat schimbarea sistemului ca fiind necesară. Cât privește dezbaterea, propunerile inițiale au fost organizate pe trei variante care au presupus o creștere graduală a programei lăsată la dispoziția școlii, de la mai puține ore la peste 50% din curriculă. O altă concluzie este că, indiferent de varianta aleasă, participații au indicat necesitatea intensificării studiului pentru câteva materii - TIC, limba engleză - care sunt percepute ca având o relație directă cu piața muncii și cu traseul european al României.
Sunt și alte concluzii importante, iar raportul consultării, cel puțin în varianta compactă, merită parcurs integral.
Ce găsesc eu radical greșit este că modificările vizate nu au plecat de la întrebări esențiale care privesc educația: ce fel de om creăm, ce nevoi va avea el, ce nevoi va avea societatea în care trebuie să fie el operațional?
Punctul de plecare este reprezentat de studiile sociale care arată că 80% din absolvenții din România nu se angajează în profesia pentru care s-au pregătit, că aproape toți copiii care sunt acum în școli vor munci în minim două profesii pe durata cât vor fi activi pe piața muncii (previziunile indică cel puțin două shift-uri profesionale), că peste 60% din profesiile existente acum nu existau în urmă cu trei decenii și că marea majoritate a „milenialilor” vor lucra în meserii care încă nu s-au inventat și despre care nimeni azi nu are habar. În plus, deși puțin conștientizată, problema Big Data are și implicații sociale catastrofale: în fiecare zi se publică mai mult decât într-un secol trecut, ideile, fenomenele și tehnologiile nou apărute au impact imediat în viața socială, ceea ce duce la necesitatea unui nou raport între educația clasică și cea de strictă actualitate.
Abordarea corectă, după mine, este că educația trebuie să se elibereze de convingerea că din ea ies „produse finite”, că formează, într-adevăr, profesioniști. Ea trebuie să mute accentul de la formarea unor deprinderi la formarea de abilități. Ceea ce ar trebui să cultive este adaptabilitatea, capacitatea și dispoziția de a se pregăti permanent.
Din păcate, la acest moment sistemul românesc de învățământ nu are ce să copieze. La fel de nereformate și desuete sunt și sistemele din țările occidentale de la care România obișnuiește să copieze instituții și prototipuri sociale.
Concret, cred că școala trebuie să formeze abilități de utilizator, nu de operator al cunoștințelor sau de depozitar al lor. Trebuie să propage scheme, modele și diagrame esențiale, capacitatea de abstractizare (și gândirea abstractă), capacitatea de operaționalizare a conceptelor (respectiv să facă necesarele conexiuni între teorii și concretul vieții lor), capacitatea de a stabili conexiuni și de a înțelege relații, capacitatea de a înțelege și de a utiliza performant noile tehnologii comunicaționale.
Procesul de învățare trebuie să reducă nevoia de memorare, direcționând-o spre un cadru general de înțelegere a materiilor, învățarea fiind completată cu dezvoltarea abilităților de a identifica și folosi date disponibile în mediile digitale. Dacă, de exemplu, matematica este simplificată și accentul pică asupra filosofiei matematicii, zecile de ore în care elevii nu fac decât să rezolve exerciții fiind înlocuite cu abilitatea de a folosi software specializat, absolvenții vor fi mai dependenți de tehnologie, dar vor avea înțelegerea proceselor, formulelor și operatorilor, capacitatea de a instrumentaliza matematicile pentru rezolvarea unor probleme reale. În plus, astfel esențializat, studiul va fi posibil într-un număr mai redus de ore, ceea ce va reduce stressul pe care școala îl provoacă elevilor și timpul consumat pentru rezolvarea unor exerciții care, pentru cei mai mulți, nu vor avea nicio utilitate practică.
Am fost surprins neplăcut de faptul că mulți dintre cei care au participat la consultare își doresc scoaterea din curriculă a unor materii percepute ca „parazitare”: educația muzicală și cea plastică. Într-adevăr, în școli asemenea materii sunt făcute (adesea) în bătaie de joc. Chiar organizarea cursurilor e făcută greșit. Rezultatul este că suntem una dintre țările cu o educație artistică rudimentară. Kitschul și prostul gust sunt omniprezente - din arhitectură și muzică până la mobilierul și designul urban. Nefiind niciodată materii de examen, aceste discipline au fost neglijate permanent și au rămas în formula de predare de acum 100 de ani. Totuși, dacă muzica este modernizată prin mutarea accentului de pe clasic pe dodecafonic, prin includerea rockului, pop-ului și hip-hop-ului, iar desenul schimbat prin renunțarea la „desenul tehnic” - desuet azi, după ce ingineria s-a prăbușit sau s-a digitalizat - și înlocuirea cu o istorie a artelor, o înțelegere a stilurilor și disciplinelor, cu accente potrivite pe arta abstractă, videoart și alte evoluții de strictă actualitate, incluzând și educația cinematografică, asemenea discipline pot deveni fundamentale în formarea tinerilor. Ele dezvoltă gândirea abstractă, abilitatea semantică și capacitatea de a operaționaliza cunoașterea.
O altă frustrare este autismul programei, redusă în stil naționalist. O disciplină precum Literatura universală este esențială chiar și pentru înțelegerea oportună a literaturii române. Ca absolvent de filologie, nici nu îmi pot imagina cum poți finaliza o școală fără să fi studiat Homer, Shakespeare, Faulkner. Personal, aș include și autori relevanți acum - Saramago, de exemplu, și chiar Houellebecq. Aceeași abordare și în cazul celorlaltor discipline artistice.
Asemenea integrări sunt la fel de necesare ca studiul limbii engleze. Utilizarea unei limbi nu garantează succesul unei comunicări. Pentru asta e nevoie de un sistem referențiar comun, iar cultura generală și cea artistică sunt esențiale în formarea codurilor de emisie și receptare a mesajului, de stabilire a unui mod colaborativ.
Esențializarea tuturor materiilor la scheme, prototipuri teoretice și înțelegerea conceptelor ar permite actualizarea și în ceea ce privește științele. Fizica școlară este în întregime mecanică. În era cuanticii, a sistemelor complexe, a relativității - a hiperconductorilor și nanotehnologiilor, programa actuală lasă pe dinafară aproape tot ce constituie subiect de dezbatere și de interes contemporan. În situații asemănătoare se află și alte științe. În plus, trebuie cultivate cunoștințele transdisciplinare, care să unifice între ele științele și să ducă la un framework cognitiv potrivit pentru înțelegerea reală a conținuturilor educaționale.
Așa cum arată rezultatul consultării, schimbarea va fi utilă, dar limitată. Nevoia unei noi reforme va fi resimțită (ca în cazul tuturor reformelor educaționale din ultimii ani) chiar a doua zi după adoptarea măsurilor. Ca să fie efective, schimbările trebuie să fie radicale și să aibă ca țintă o viziune asupra educației și asupra societății. Sigur, o asemenea viziune lipsește cu totul în România, complet incapabilă să își facă proiecte coerente - altele decât întoarcerea la unele modele retrograde, al căror eșec este bine confirmat. Și totuși, dacă există ceva bun în crize, acest ceva este tocmai capacitatea de a duce la transformări esențiale, la update-uri funcționale majore. (Sau la colaps total.)