Secretele și aventurile sărbătorii de 1 Mai

Print Friendly, PDF & Email
Idei | Autor: Nicu Ilie | 28 aprilie 2018 |

„Clasa muncitoare” n-a mers în Paradis, cum promitea un cântec din anii 1980. Unii ar spune că a mers în direcția opusă. Totuși, realist e să notăm că pur și simplu s-a subțiat. Așa se face că de 1 Mai doar 1 din 3 români mai au ce sărbători, dacă avem ca referință pentru termenul de muncitor „lucrătorul industrial din fabrici și uzine”. În România de azi, structura economico-socială e cea de la începutul secolului 20 în Franța, SUA și Germania: câte 30% ocupare în agricultură, industrie și servicii. (Tendința ultimelor decenii în „țările avansate” este ca sectoarele terțiar - serviciile - și cuaternar - cultură și tehnologii - să ocupe 70% din populația activă, în timp ce sectorul primar, agricultura ocupă 1-2% din populație; sectorul secundar, cel al muncii industriale, are, ca și la noi, o pondere de circa 25-30%).

 

1 Mai. Date biografice

Ziua de 1 Mai s-a născut în 1889, sub Turnul Eiffel, în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris. Ea comemora o revoltă din Chicago, desfăşurată cu trei ani înainte, pe 4 mai, în urma căreia au murit mai mulţi poliţişti, victime ale unor bombe artizanale. Atunci, în 1886, revolta a fost urmată de prima grevă de mari proporţii, când sute de oameni au susţinut cauza programului de lucru de 8 ore la o singură slujbă, având să deschidă calea pentru 1, 2 sau 3 extrajoburi.

După ce la Paris s-a luat decizia ca 1 Mai să fie declarată Ziua Internaţională a Contractului de Muncă, ea a fost prima dată aniversată în 1890, cu demonstraţii de culturism din partea sindicatelor din Europa, America şi America Latină. Poliţia a participat şi ea, străbunii ţestoaselor ninja împărţind, dar mai ales primind, bastoane prin diferite colţuri ale bătrânului continent şi în anumite regiuni ale spinării. Tânăra sărbătoare a fost curând confiscată de partidele roşii, uniunile muncitoreşti din SUA dezicându-se de ea şi primind la schimb, din partea guvernului, sărbătoare de grătar pe data de 1 Septembrie, declarată în State Ziua Muncii.

La începutul verii sau la sfârşitul ei? Gravă dilemă pentru muncitorii puşi să aleagă o zi liberă şi care le-ar fi dorit pe amândouă. Guvernele din Europa i-au ajutat însă să se hotărască decizând că va fi sărbătorită ca Zi a Muncii ori 1 Mai, ori Paştele Cailor. După ce data sărbătorii a ieşit de sub dilemă, mai rămânea un singur lucru de făcut: ca aceleaşi guverne să o confişte şi să facă ceva propagandă cu sărbătoarea nou-născută şi apoi tânăr-adolescentă.

Sărbătoarea a avut o pubertate târzie, abia în anii ’20-’30, dar una extrem de tulburată. Numeroasele aventuri, şi cu naziştii, şi cu bolşevicii, aveau să îi afecteze viaţa. Naziştii şi-au făcut mendrele cu ea, schimbându-i chiar şi numele, pretinzând că este o sărbătoare a întregului popor german, nu doar a celor ce muncesc, ci a tuturor arienilor consumatori de bere. Bolşevicii au mobilat-o cu tancuri, defilări de trupe şi expuneri de arme, transformând-o, până la moartea URSS, într-o uriaşă expoziţie de arme la care teroriştii din ţările arabe, Irlanda, Africa şi America Latină salivau din abundenţă. Defilarea de 1 Mai de la Moscova a fost o expoziţie cu vânzare, Revoluţia fiind desfăcută la solduri pentru toţi cei care o doreau, dar, mai ales, pentru cei care n-o doreau absolut deloc.

În România, ca și în restul lumii, sărbătoarea a fost eliberată de politică abia după 1990 când oamenii de stat au constatat mai toți că biata sărbătoare are un trecut prea aventuros și că să te asociezi cu ea te poate compromite. Cei care au câștigat au fost mititeii, fleica, chifla și, prietenul tuturor, muștarul. (De bere nu pomenesc pentru că ea a colaborat cu 1 Mai de pe timpul naziștilor).