Mare-i ograda poeziei… (puțin realism)

Print Friendly
Metacultura | Autor: Yigru Zeltil | 4 aprilie 2017 |
Conform unui studiu IRES dat publicității în 2011, cititorii români par să prefere romanele, deși autorul „preferat” cel mai des indicat este Eminescu (cu doar 10%, căci „9% dintre respondenţi susţin că nu au un scriitor preferat”, iar „19% dintre intervevaţi nu îşi amintesc sau nu ştiu numele unui scriitor preferat”). 46% dintre participanții la studiu se declară cititori de poezie – în special femeile (53,2%), persoanele din mediul rural (52%) și cele care locuiesc în Moldova (51,4%). Clasamentul poeților preferați arăta astfel: 48% – Mihai Eminescu; 6% – Adrian Păunescu; 3% – George Coșbuc; 2% – Ion Minulescu și Nicolae Labiș, iar 22% nu au un poet preferat(1)... Este de la sine înțeles că aceste procentaje se vor a fi reprezentative pentru o masă de cititori care, în sondajele cele mai optimiste, se ridică la aproximativ jumătate din populația României...

<

p align=\"JUSTIFY\">Nu există statistici transparente asupra pieței de carte de la noi. Suspectez că o foarte mare parte din producție rămâne în afara comerțului – cărți care sunt doar lansate sau distribuite în particular de către autori (printre oameni deja cunoscuți, de regulă). În schimb, m-am ambiționat să cataloghez toate volumele de versuri – dacă spun „poezie”, unii îmi vor atrage atenția că „nu este poezie (bună/valabilă)” ce se publică uneori/adeseori sub această titulatură – care apar anual în România și Republica Moldova. Proiectul se numește institutul „rupere de rând”.

Fac acest lucru de vreo șapte ani încoace, de când eram nesatisfăcut că topurile criticilor literari sunt prea restrânse și fără diversitate, când credeam că sunt luate în considerare prea puține dintre cărțile existente (acum mi-am schimbat oarecum părerea, dar rămâne valabilă constatarea mea, și anume că nu este deloc indiferent locul în care publici sau modul în care te promovezi; uneori, singura șansă este să trimiți un exemplar câte unui critic cunoscut, sperând că, dintre numeroase alte volume primite, acesta va scrie tocmai despre volumul tău).

Multă vreme, am făcut-o într-un ritm relaxat; abia de curând am început să abordez lucrurile sistematic (a trebuit să-mi rezerv timp în care mă puteam ocupa de proiecte mai puțin sisifice) și să „plonjez” și în fișierele Bibliotecii Naționale, nu numai să pun cap la cap ce găsesc prin revistele literare, de exemplu (și aici aveam să constat că nu am căutat peste tot unde puteam). Căutarea este departe de a fi încheiată, dar am ajuns într-un punct de unde imaginea de ansamblu este vizibilă.

O primă concluzie: mai mult de o mie de volume apărute în 2016, un număr care este reprezentativ și pentru restul anilor 2010. Și în restul perioadei postdecembriste se poate constata existența a cel puțin câteva sute de volume pe an. În ceea ce privește perioada comunistă, nu am încheiat căutarea, dar ar trebui să avem în cele din urmă o imagine foarte exactă a limitelor planificării editoriale (doar editura Litera funcționa în regim de vanitate, pe cheltuiala autorului). Din punct de vedere cantitativ, se poate vedea deja că anii 1949-59 sunt mult mai austeri decât deceniile ulterioare. Perioada 1918-1948 de-abia aș putea spune că am început-o cu adevărat, dar va fi interesant să vedem cum arăta cu adevărat peisajul editorial dincolo de reperele intrate în istorie.

Este o mulțime impresionantă, „nisipică” de produse aflate adeseori, cum spuneam, la marginea sau în afara pieței (uneori chiar și la marginea legalității, când unele edituri, de exemplu, se folosesc de același ISBN pentru două cărți diferite sau nu respectă descrierea CIP – cunosc doar o carte în care respectiva căsuță este golită intenționat, volumul „0” al lui Mihai Teclu, care a apărut în 2005 la Editura Nouă (E9), dar care este trecută pe copertă „editura azero”). Este de la sine înțeles că, în aceste condiții, niciun critic nu poate ști absolut tot ce se mișcă. Și nici nu ar trebui: oricât de lipsit de prejudecăți ai fi la început, tot ai ajunge la exigență și blazare față în față cu atâtea volume. (Cum să nu ai suspiciuni de grafomanie când un autor – este cazul unui anume V. Umbreanu – scoate câte 5-10 volume în fiecare an?!)

Românul s-a născut poet”, dar nu și cititor de poezie. Trebuie spus că publicul „accidental” este, în mod inevitabil, cel mai numeros, iar publicul avizat, ca peste tot în lumea alfabetizată (acolo unde a pierdut teren poezia înțeleasă ca act sincretic în fața poeziei „de hârtie”), este rarefiat (mai rarefiat și mai dezorientat aici decât în alte părți? Poate doar o impresie excepționalistă). Nici profesorii și studenții de specialitate nu mai țin pasul (așa cum știm măcar de la Bourdieu, acesta este singurul public în rândurile căruia pot fi prizați scriitorii dificili, care nu pot aduce profit pe termen scurt, care nu pot sau nu vor să aspire la condiția de bestseller). Vine momentul în care trebuie să ne întrebăm ce factori contribuie la această situație și de ce aș considera important să o conștientizăm.

Abundența aceasta editorială de după 1990, datorată și relativei abundențe materiale (cele mai multe cărți fiind, se pare, tipărite pe banii autorilor, editurile de poezie care suportă cheltuiala fiind și cele mai selective/vizibile – desigur, perspectiva mea poate să fie greșită, deoarece lucrurile acestea nu sunt transparente și tind să fie stabilite la mica înțelegere), a fost stimulată de acea tendință din ultimul deceniu ceaușist de a îngrămădi debutanții în volume colective.

Pe lângă debuturile amânate ale generației anilor cei mai grei și recuperările poeților exilați, dispăruți după începutul perioadei comuniste sau marginalizați chiar și în anii „dezghețului”, trebuie luată în calcul și industria „talentelor” cenacliere sau festivaliere (astăzi glorii locale, „barzi județeni”), a celor care îngroșau rândurile prin antologiile de „omagii” – în care, desigur, erau și poeți altminteri „serioși”, dar oportuniști sau nevoiți să fie oportuni – și care, uneori, aveau mai mare trecere în condițiile cenzurii aspre (până la absurditate), deși oameni precum cei care lucrau la Cartea Românească încercau să mențină un echilibru. (Să ne amintim cum Florin Mugur a fabricat un text de escortă care s-o facă pe Mariana Marin să pară a fi o poetă a „păcii”, și asta doar ca respectivul volum să treacă de cenzură.)

Aceste straturi sau, cum sunt numite peiorativ, „ligi inferioare” (sintagmă care trădează faptul că în centrul câmpului literar lucrurile sunt văzute chiar ca într-o competiție) sunt astăzi dominante în multe locuri din provincie (unde, de exemplu, această „masă” a contribuit la formarea unor filiale ale Uniunii Scriitorilor din România, filiale a căror existență va fi tot mai greu de menținut pe măsură ce îmbătrânesc și mor membrii), dar tind să fie vizibile și în orașele și chiar spațiile editoriale „centrale”.

Unora dintre autori nici nu le pasă dacă volumele lor ajung la public, dar le pasă când trimit pe adresa readcțiilor și exemplarele ajung să fie semnalate de generoșii critici de întâmpinare (care trebuie să aibă și ei despre ce să scrie, nu?...). Astfel, prin politețea, interesul și/sau discernământul discutabil al celor implicați, ajunge să se strângă dosarele de receptare care să-i bage pe autori, eventual, în Uniunea Scriitorilor (și apoi să le consolideze poziția; așa se ajunge la cuantificarea „valorii” în numărul de cronici și „prestigiul” criticilor, care ajung să scuze lipsa de impact în afara redacțiilor).

Să nu alunecăm nici în extrema opusă: populismul. Mai ales după 2005-2010, în librării au început să apară volume bine ambalate, unele chiar de succes comercial. Un iv cel naiv sau chiar un Marius Tucă, prin calcule de marketing, au ajuns să dea lovitura în rândurile publicului ceva mai larg (față de cercul restrâns al celor care chiar caută volume de poezie prin librării). În textele lor și ale altora se regăsesc împrumuturi abia mascate din Adrian Păunescu, Nichita Stănescu sau alte repere la care a rămas memoria colectivă, ca să nu mai spunem de Eminescu și de ceilalți despre care, iată, învățăm cu toții la școală. O mare diferență...

Imitațiile și imitatorii există dintotdeauna în poezie, dar aș spune că instituțiile noastre încurajează conformismul retractil și nostalgiile tradiționaliste. Învățământul românesc încă ne face să ne raportăm la modelele culturii noastre mai mult ca la idoli (tara protocronismului ceaușist), dar, chiar dacă temperăm acest elan, rămâne problema structurală: descriindu-i pe cei mai importanți din istoria poeziei românești ca pe niște „modele poetice” și arătându-le elevilor destul de târziu alte tipare (moment în care cei mai mulți sunt deja convinși că numai ce-i „ca Eminescu” e poezie), se ignoră faptul că însăși istoria aceasta o fac numai cei care își impun diferența (fie ea sau nu „de ultimă generație”). Structura sistemului nu se dezvăluie cu adevărat

Nu puține sunt revistele și site-urile, chiar dintre cele cărora li se acordă importanță, în care am întâlnit texte de autori „obscuri” sau „consacrați” (și aceste noțiuni tind să fie relative) în care se deplângea starea literaturii/poeziei actuale fără a se propune altceva decât priviri în urmă. Fie că blamează „mizerabilismul pornografic” al tinerilor (vizibili în plan literar), fie că încă se cred în epoca „postmodernismului” și a „textualismului” (!) de acum 2-3 decenii, respectivii posedă o înțelegere îndoielnică a acestor noțiuni, pe care le acuză nediferențiat de „nihilism”, de „distrugere a valorilor naționale” și alte sintagme care, între altele, demonstrează încă o dată că nu fac distincția dintre caracterul realmente negator al avangardelor istorice (pe care le consideră „minore”, nesemnificative) și reminiscențele blajine din postmodernitate, dintre distrugere și ironie. (Dacă nici un (vai) mare academician ca Eugen Simion nu depășește nivelul acesta, ce așteptări să ne facem în rest?)

Ținând cont de preocupările și tehnologiile care sunt curente astăzi și de însăși organizarea socio-economică a societății, mi se pare inevitabil ca în rândul tinerilor – sau doar a celor mai adaptați – să existe lejeritate în ceea ce privește literatura, iar ca în rest să existe o seriozitate anacronică (desprinsă din vârste mai optimiste ale erei Gutenberg), când nu de-a dreptul convențională sau, dimpotrivă, la marginile patologicului (sau a ceea ce a devenit patologic prin mutațiile literaturii – și sunt conștient că aici ne confruntăm cu sisteme de repere și valori care tind să se bată cap în cap. Să nu uităm am rămas o țară mai mult rurală, iar teoreticienii postmodernismului deja sugeraseră că aceasta din urmă este legată de ritmul cultural al metropolelor; nici măcar Internet-ul nu compensează cu totul diferențele de mediu). Încă avem mai multe biblioteci decât librării, dar că sunt rămase în urmă, iar nici librăriile nu stau așa de bine (la fel ca în cazul unora dintre edituri, cărțile de autori contemporani rezistă doar datorită vecinității cu tipăriturile școlare, care însă tind să ocolească librăriile și să fie comandate prin școli, în condiții de piață gri).

Cel puțin în ceea ce privește poezia contemporană vizibilă, nu te mai poți baza pe biblioteci, fiindcă aici sunt dominante nepotismul și localismul (adică ajung în colecții volume scoase de autori locali, pentru că pe asta trebuie să facă angajații instituției bibliografie locală, ori colecții cu pretenții precum cele de la TipoMoldova – sunt curios câte biblioteci au comandat la 1260 de lei primul volum din așa-zisa Antologie de poezie română contemporană...). În afară de Cartea Românească (editura oficială a Uniunii Scriitorilor), editurile „mai serioase” de poezie sunt slab reprezentate. Mai bine te duci la o librărie gen Cărturești – dacă ai privilegiul de a fi în apropierea unui asemenea loc. Dacă nu, încerci să te descurci cu Internet-ul și să citești cronici pentru fragmentele citate din carte (dacă unele edituri încă nu se promovează pe Internet, să nu te miri că doar câteva din cele care există au bunul-simț de a posta mostre).

Dacă, din întâmplare, mai vrei să te adaugi acestui peisaj deja aglomerat, poți constata că e greu și să afli la ce să te raportezi. Poți să termini și Literele fără a fi acumulat suficiente informații sau fără a fi intuit prin exercițiul propriului scris gama posibilităților pe care le ai. Manuale de scriere creativă nu prea găsești (era unul pus la dispoziție în mod gratuit de către o editură universitară clujeană, dar fișierul este parolat în momentul de față), cursuri universitare nu prea sunt (doar la Brașov există tradiție susținută și vizibilă în acest sens; aici a predat, printre alții, Alexandru Mușina, care a publicat antum un fel de suport de curs care rămâne recomandabil în lipsa unor resurse mai accesibile cititorilor nespecializați: Teoria și practica literaturii), iar tot ce poți într-adevăr găsi este mai greu de sistematizat.

Evident, spun lucrurile astea presupunând că lumea vrea să învețe – dar sunt nevoit și aici să generalizez: e mai sesizabilă tendința de a ocoli lecturile „(de)formatoare”, care pot „contamina”, tendința de a publica și a intra în lumea literară fără a accepta sau a avea habar de funcția criticii, de pildă. Mulți nu conștientează că, indiferent dacă nu se „inspiră” de nicăieri, tind în mod natural să plonjeze în clișee, în tipare mai mult sau mai puțin dobândite prin minima școlarizare. Mai greu după atâta poezia clasică să accepți că acel areal care ne pare nouă confortabil (Eminescu nu era confortabil, era un pic „prea modern” chiar și pentru Maiorescu) este doar o mică parte din ce se poate face în poezie (și nu neapărat în „poezie”) și, mai mult, că trebuie să depășești zona de confort dacă vrei să evoluezi.

Dar mai contează să vorbim despre... inițieri? Limbajul nu mai are așa de mult putere (ceea ce ne influențează și scrisul), nici eu, cel care îți spune aceste lucruri, nu însemn mare lucru (ceea ce este o ușurare, a nu fi un brand), dar această joacă este un joc serios. Dacă nu vrei să-l joci, foarte bine (după cum vezi, mulți copaci consumați pentru toate volumele astea dintr-un gen pe care nu-l citește „nimeni” – așa sună stereotipul). Dacă vrei să-l joci, ai putea s-o faci în moduri mai responsabile. Aici însă ne-ar ajuta dacă am putea să și negociem în mod civilizat lucrurile. Sunt prea multe cutume în lumea literară – și prea multe reguli după care doar unii joacă, pentru că mai nimeni nu le spune cu voce tare (și cei care o fac sunt marginalizați de la sine: nu e cușer să faci politică literară verde în față). Dacă vrem să ne depășim egocentrismul și orgoliile excesive (fiindcă sunt orgolii și în „lumea bună”, presupusă ca fiind cool), trebuie să lucrăm împreună. Repet: cine încă mai vrea...