Carmen Lidia Vidu. De la care am aflat cum se vede România prin „Jurnal”

Print Friendly, PDF & Email
Portrete | Autor: Carmen Corbu | 11 noiembrie 2018 |
Despre orașele României. Despre cultură și educație. Despre teatru și emoția intelectuală. Despre autoreferețialitate, sinceritate și diagnosticare. Despre forța modelului și a exemplului.

Carmen Lidia Vidu este regizor de teatru, de film și de evenimente. La ediția din 2017 a Festivalului George Enescu a fost director multimedia pentru spectacolul Oedip susținut de London Philarmonic Orchestra. În 2018, proiectul său documentar „Jurnal de musulman”, parte a seriei „Jurnal de România” a obținut premii în festivaluri de film din Sidney, Los Angeles și Moscova, iar în India, la International Film Festivals-Jaipur, a fost desemnat Cel mai bun documentar despre femei. Spectacolele din seria „Jurnal de România” au străbătut Sfântu Gheorghe, Constanța și Timișoara. A rezultat un puzzle de realități care descrie România, contextul urban, cel instituțional, perspectiva asupra actului cultură, viața personală a artistului. Am auzit-o povestind, la o conferință, cum vrea să știe cine este publicul, ce-l preocupă și ce îi place. Am văzut-o într-un program de mentorat cu liceeni care învățau să facă film documentar și am înțeles cât de mult preț pune pe cunoașterea omului din fața ei. Am vrut să aflu de la ea ce rămâne după o abordare atât de personală a universului din jur.



 

Ai ales să faci un alt fel de teatru. Pentru că, în principal, el e unul de tip autoreferențial, e mai greu de realizat? Vorbim și despre om și despre instituție.

Zâmbesc. Eu nu știu un alt fel de teatru. Eu ceea ce fac numesc teatru. Eu știu că ce fac este teatru. E ușor să stai în turmă, nu-i așa? E ușor să te lași protejat de cei care au creat forme înaintea ta. E ușor să le ceri actorilor să frece o cizmă și să spună un monolog și să zici că ai făcut teatru. E ușor să iei o vedetă isterică, să o pui pe scenă și s spui că iar ai făcut teatru. Eu am decis că vreau să fac teatru fiindcă e felul meu de a dialoga cu lumea. Eu stau de vorba cu România când fac teatru. Da, fac interviuri, scriu scenarii, aduc jurnalism pe scenă, am schimbat cheia de joc a actorilor fiindcă am știut că tot ce spun trebuie sa aibă un sens. Dacă simt piedici, neîncredere, suspiciune din partea Statului asta se întâmplă tocmai din pricina artiștilor care alimentează cultura de stat cu povești de adormit adulții. Aș vrea să am cândva curajul și să le spun tuturor artiștilor cât rău mi-au făcut prin ipocrizia lor, prin foamea lor de bani, prin lipsa lor de viziune, prin micimea și slugărnicia lor. Ei sunt cei care hrănesc instituțiile de stat cu forme de cultură în putrefacție.

Vreau să insistăm pe această specificitate a demersului tău artistic: autoreflexivitatea. Nu e cel mai comod lucru care se poate face în România. Cultural, prin cutume, tradiții, mod de viață, noi suntem oamenii care nu „dau din casă”, care construim și păstrăm aparențe, împărtășim greu gânduri, trăiri, opinii. Ai avut acest sentiment că, propunând unghiuri extrem de personale, te-ai lovi de o mai grea înțelegere, acceptare?

Nu știu dacă este ok sau nu să nu “dai din casă”. Problema este că în casă se întâmplă multe abuzuri. Eu abia prin “Jurnal de România” am aflat de generația cu părinți alcoolici. A povestit o actriță și apoi au răsărit alte 6 confesiuni. A fost suficient să vorbească una că a și devenit un exemplu pentru echipă. Am început să citesc, să mă documentez și am aflat mai multe. Cred că ăsta e sensul “Jurnalului de România”: actorul să devină model pentru public. Dar nu vorbesc de model ca super-erou cu mantie și cu puteri supranaturale, ci de un erou care să-mi servească real ca exemplu, în care să ma recunosc, cu care să empatizez, care să mă facă să mă diagnostichez și să nu mai port în cârcă o viață întreagă poveri grele.


Teatrul documentar se luptă pentru un spațiu al lui în geografia noastră culturală de mai mulți ani. Nișa lui rămâne, totuși, încă destul de îngustă? De ce? Cum stăm cu predispoziția către arta care vizează emoțiile intelectuale în detrimentul emoției primare?

Nu există “predispoziție” către un gen de artă. Există educație și atât. E decizia fiecăruia dacă preferă magia alba sau dialogul cultural.


 

 

 


Cum se vede România după patru etape de „Jurnal”?

În “Jurnal de România” am cunoscut o parte din secuime, din șvabi, dobrogeni; am fost în Covasna, Constanța, Mogoșoaia și Timișoara. România este o țară săracă. Orașele sunt foarte urâte. Centrul orașelor este uneori mai arătos, dar cu cât te depărtezi de centru, cam toate orașele arată la fel: blocuri de carton, clădiri vechi scorojite, multă mizerie și o lipsă de eleganță. E ceva brutal pe chipul oamenilor. Natura nu este decât ca un posibil loc pentru grătar. Parcurile sunt cimitire pentru hoiturile ciorilor și WC-uri publice pentru animalele de companie scoase la plimbare dimineața și seara. Ce vreau să spun este că Orașul nu este o comunitate, orașul nu aparține oamenilor, România nu aparține oamenilor. Ca și când romanul refuză să investească în societate. Nu vrea să-și bată el capul cu asta. Are alte probleme. Și chiar are. Sărăcia este problema majoră. Sărăcia vine mână-n mână cu lipsa de educație, cu abuzurile, cu manipularea, cu ura. Romanii au fost educați de mici copii că trebuie să plece din țară ca să le fie mai bine. Și pleacă.

Ce îți place și ce te enervează?

În Sfântu Gheorghe, Covasna, am avut revelația Culturii. Am înțeles forța ei. Am trăit-o. Orașul e mic cât un sat. Există o tensiune între români și maghiari; sunt probleme care țin de lipsa dialogului și de neasumarea trecutului istoric. Și totuși, atunci când Cultura vorbește, dispar toate urile. E fantastic să vezi acest dialog cum se naște. Românii fac video-mapping pe clădirile orașului, ungurii dansează și țiganii cântă. Cred că România nu înțelege forța și funcția Culturii. Nu înțelege funcția ei în societate.

Cum se vede, cum se simte mediul în care un artist evoluează? E doar treaba artistului cum își creează acest mediu, sau el are niște pretenții la societate? Fiecare dă și fiecare primește?

Artistul este oglinda societății. Din materialele realizate de mine pentru “Jurnal de România” observ că artistul, când se uita în oglindă, nu prea-i place societatea românească, pe care a construit-o. Societatea tratează arta ca pe un animal de companie. Arta trebuie să te facă sa uiți de grijile vieții. 90% dintre români urăsc noul val din cinema-ul românesc fiindcă e nasol și nu are umor și nu ne face să râdem. Arta trebuie să fie comică pentru o societate care refuză educația, protecția socială, cultura. Fiecare primește ceea ce dă.

Ai spus într-o conferință că pentru tine e un exercițiu frecvent să îți imaginezi publicul, să încerci să îl înțelegi. Care e cea mai frumoasă imagine a lui pe care o ai în minte?

Am două imagini: una din Seattle și una din Viena. Am jucat “Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase” la Opera din Seattle. 99% din public era format din informaticieni de la Microsoft și de la alte firme asemănătoare. Toți, dar absolut toți, au rămas la Q&A și mi-au pus cele mai relevante și raționale întrebări. M-am simțit excelent. Parcă mi-am găsit publicul. La Viena am jucat pentru prima oară două Jurnale legate într-o singură seară cu pauza de 10 minute între ele. Mă refer la “Jurnal de România. Sfântu Gheorghe” și la “Jurnal de România. Constanța”. Spectacolele au text mult, foarte mult. E riscant să duci astfel de spectacole în străinătate. De obicei, se transportă spectacole de imagine, cu dans, cu decor frumos... nu cu text, text, text. Și totuși, publicul a reacționat fantastic. A înțeles toate nuanțele. M-am bucurat că am primit validarea unui public de capitală europeană din liga 1. Cred că publicul rece și rațional este publicul meu preferat. Mă obosesc emoțiile și dramatismele isterice.