Cristina David. Pe care am întrebat-o cum e cu arta, când miza tabloului de pe perete lipsește

Print Friendly, PDF & Email
Portrete | Autor: Carmen Corbu | 15 noiembrie 2018 |
Despre un alt fel de to do list. Despre contextul artistic din România, dar și despre fenomenele particulare. Despre condiția artistului și despre ce așteaptă el de la public.

Cel mai recent proiect artistic al Cristinei David, prezentat împreună cu Galeria Ivan la târgul de artă contemporană Sunday din Londra, propune o acțiune în desfășurare. Într-o logică inversă în raport cu cea mai cunoscută formă a actului performativ – cea în care artistul evoluează în fața unei audiențe căreia îi oferă un pachet de informații – proiectul vizează obținerea de către artist, de la public, a acestui pachet de informații, care pot rezida în sfaturi, sprijin, energie, totul în scopul atingerii unor ținte concretizate de o listă de dorințe și scopuri. În acest sens, performance-ul înseamnă interacțiune cu publicul în vederea cercetării și stabilirii unui plan de acțiune. Cristina David și-a propus să afle de la public – printre altele – cum și ce trebuie să facă pentru a-și vinde lucrările către cei mai buni cumpărători (colecționari sau instituții) sau ce și cum trebuie să facă pentru a obține un permis de conducere a tractorului și a învăța mai multe despre agricultură (deși trăiește într-un oraș și nu deține terenuri). Pentru că ce vrea ea de la noi ( e adevărat, că acest „noi” este unul generic, pe care l-a plasat în Londra) mi s-a părut excepțional, am întrebat-o cine și cum suntem noi.



 

Cristina David (n. 1979, București) lucrează cu fotografie, video și text și documentează exprimarea viziunii personale asupra lumii, a trecerii timpului sau a relațiilor ce se stabilesc între diverse entități și contexte. Proiectele sale îmbină performance, gesturi și instalații conceptuale, prezentate cu umor sau ironie. Are studii de licență în cadrul departamentului de Foto-Video al Universității Naționale de Arte din București și de master la Academia de Artă din Bergen, Norvegia. A participat în rezidențe artistice (Seydisfjordur, Islanda, 2015, Viena, 2014, Santa Monica, SUA, 2012, Bratislava, 2011) și a luat parte în expoziții precum „Stopover: Ways of Temporary Exchange”, Frei_raum Q21, Viena (2017), „Life a User’s Manual”, Bienala Art Encounters, Timișoara (2017), „The School of Kyiv”, Kyiv Biennial (2015), „Few Were Happy with their Condition: Video and Photography in Romania”, Kunsthalle Winterthur (2015), „What about (y)our Memory?”, 2014 și „Good Girls. Memory, Desire, Power” (2013), Muzeul Național de Artă Contemporană, București, „Involuntary Memory”, The University of California Irvine University Art Galley/Room, Los Angeles, SUA (2013), „Global fără globalizare: de la matematică până în China”, Salonul de proiecte, București (2012), „Dump Time. For a Practice of Horizontality”, Shedhalle, Zurich (2011), în Manifesta8, Murcia, Spania (2010), „Blind Date”, Muzeul de Artă Contemporană din Finlanda, Helsinki (2006). În 2011 a fost laureată a Henkel Art Award, iar în 2006 a câștigat primul loc al festivalului „Alternative Film/Video”, Belgrad. Trăiește și lucrează în București.
(Diana Ursan, Ivan Gallery)

Nu cred neapărat că meseria pe care am ales-o mă definește, deși s-ar putea ca din cauza acesteia (sau datorită ei) să am totuși câteva trăsături importante. Nu definitorii, dar importante. Am ales să fiu artistă. Pe diploma de la Universitatea Națională de Arta scrie că sunt “licențiat în arte, profilul arte plastice și decorative.” Eu aș fi scris „licențiată”, dar asta e o alta discuție. Momentan, o parte din arta pe care o propun este centrată pe necesitățile și plăcerile mele. Un fel de experiment în care verific dacă are sens sau nu sfatul „ajută-te pe tine ca să îi poți ajuta pe ceilalți”, spre exemplu, în avion suntem îndemnați ca în cazul unei situații critice întâi să ne punem noi masca de oxigen și apoi să îi ajutăm pe ceilalți. Am o listă cu vreo 15 lucruri pe care vreau să le fac și lucrez acum să le îndeplinesc: să îmi iau licența de tractoristă, să fac mai des scufundări și să ajung măcar o dată să fac asta în Mexic, să ies din precaritatea financiară în care mă aflu, să îmi exersez memoria astfel încât să reușesc să țin minte toate lucrurile interesante pe care le aud/văd/citesc, să mai învăț încă o limbă străină. Prin diverse lucrări artistice încerc să grăbesc atingerea acestor obiective.

O altă direcție propusă de mine este cea în care încerc să fiu utilă. Răspund la acest interviu din Dubrovnik, unde am fost invitată în rezidență de către Ivana Bace, o artistă care conduce galeria Flora, o clădire la malul Mării Adriatice lăsată moștenire asociației artiștilor orașului de către o altă artistă, Flora Jaksic, în 1943. Galeria nu este una populară și până acum nu a reușit să închege un public constant, în parte datorită locului în care se află – la 6 stații de autobuz de centru și lângă o plaja nou și urât amenajată. unde oamenii vin să înoate, să se relaxeze și să mănânce în multele restaurante de pe faleză și mai puțin să viziteze galerii de artă. Pentru că nu este una comercială, galeria depinde de fonduri de la guvern sau de la autoritățile locale, prin urmare bugetul acesteia nu este unul care să poată include și o campanie de promovare constantă. Am ales prin urmare să găsesc o modalitate prin care să ajut la creșterea vizibilității galeriei. Acum câțiva ani, împreună cu prietena mea Alina Șerban – curatoare și istoric de artă –, am gândit un proiect pe care, însă, nu l-am pus în practică până acum. Este vorba de punerea în valoare a unui obiectiv cultural prin evidențierea distanței către acesta. Lucrarea din Dubrovnik ale cărei autoare suntem noi două (Alina și cu mine) este o acțiune/instalație în spațiul public. Am lipit mai mult de 200 de bilete de dimensiunea 9,5cm x 9,5 cm pe garduri, stâlpi, copaci, ziduri, geamuri, semne de circulație etc, pe care este menționată distanța precisă de la bilețel spre galeria Flora, în centimetri. Spre exemplu, există un bilet pe stâlpul din fața intrării pe care scrie “distanța către galeria Flora: 658 cm.”, există un bilet în oraș pe care e scris “distanța către galeria Flora: 311092 cm”. Și tot așa. Biletele și lipiciul folosit sunt biodegradabile și nu dăunează mediului sau suprafețelor pe care sunt lipite. Multumesc Google Maps pentru unealta pentru măsurarea distanței.

Cristina David & Rudolf Samohejl, „50%50”, performance durațional și interactiv, MeetFactory, Praga, 2016 (credit foto: Anne-Claire Barriga)

Cristina David & Alina Șerban, Dubrovnik, acțiune/instalație în spațiul public (credit foto: Cristina David)

Cum vezi segmentul artelor vizuale în România? Cum îl vezi, mai ales, din perspectiva contactului tău cu evenimentele europene?

Segmentul artelor vizuale din România este sub-finanțat. Le fel se întamplă și în Moldova, Croația, Portugalia sau alte țări europene. Există unele în care sunt mai multe fonduri pentru lucrări artistice. Nu sunt convinsă, însă, că cei care le gândesc și crează o duc mai bine acolo decât la noi. În rest, există și la noi aceeasi diversitate de oferte ca peste tot. Nu suntem nici mai buni nici mai răi decât alții.

 

Cristina David, „Creatura creativă (Hic Habito)”, proiect de Cristina David și Ana-Maria Machedon, instalație site-specific în care artista a locuit în spațiul expoziției de grup Stopover: Ways of Temporary Exchange (Frei_raum Q21, Viena), între 22 Sept - 25 Nov 2017, credit foto: Lista Rastl

 

 

Ce fel de public suntem? Ce fel de public ți-ai dori să fim?

Ca sa fiu sinceră, nu mi-am pus această întrebare până acum. Cred, oricum, că nu aș putea face o caracterizare exhaustivă. Pot spune, însă, că există public pentru toate ofertele culturale. Aș putea să spun un pic mai multe despre publicul căruia mă adresez eu, deși, când fac o lucrare, tot timpul mă gândesc că va fi văzută de indivizi cu personalități diferite, care se întâmplă, dintr-un motiv sau altul, să interacționeze cu ea. Câteodată îmi caut eu publicul. Spre exemplu, am facut o serie de lucrări într-o rezidență în Islanda, parte din proiectul Artists as agents of institutional exchange (Artiștii ca agenți ai schimbului instituțional) organizat de către tranzit.ro Iasi în parteneriat cu Skatfell din Seydisfjordur, Islanda (videostream.ro/about). Este vorba despre o serie de 20+ filme video numită „Carte poștala de pe Marte”, cu subtitlul „pentru un singur spectator”. (Postcard from Mars for a single spectator). Fiecare lucrare în parte e destinată unei singure persoane, nominalizată la începutul filmului. Cum se întâmplă, însă, și cu cărțile poștale clasice, înainte să ajungă la destinatar ele pot fi citite de toți oamenii care iau contact cu acestea, de la lucrătorii de la serviciul poștal până la vecini, rude, etc). Fac destul de des lucrări public-specific. Cred că mai degrabă sunt pro-activă în căutarea publicului, încerc să ajung eu la el când bănuiesc că am un mesaj care ar putea să stârnească cel puțin curiozitate, decât să aștept să vină acesta spre mine. Eu inițiez “dialogul”. De acea lucrările mele sunt și în galerii, dar și pe strada sau prin alte locuri.

Cum vezi eforturile de a crește un public pentru artă? Facem aceste eforturi? Sunt eficiente? Ce facem bine? Ce greșim? Mă refer la toți actorii implicați: artiști, promoteri culturali, educatori, instituții ale statului?

Asta este o întrebare grea. Eu cred că arta are publicul pe care îl merită. Nu o spun în nici un caz într-un sens de blamare. Dimpotrivă. Cred că nu e important ca oamenii implicați în gestul cultural să facă neapărat din gestul artistic încă un “produs” care trebuie să aibă succesul măsurat în funcție de cantitatea de oameni interesați de acesta. Pe de altă parte, mi se pare un lucru bun când artiștii sunt pro-activi și încercă să ajungă în comunități unde oamenii sunt interesați/curioși de mesajul cultural, dar din motive financiare sau de altă natură nu pot ajunge la acesta. Din fericire, se fac mulți pași în această direcție în România. Sunt multe proiecte care se întâmplă în comunități defavorizate sau pentru anumite grupuri private de libertate. Trebuie însă avut grijă ca aceaste initiațive să nu se transforme în unele de exploatare a imaginii publicului căruia i se adresează. Daca există o deontologie profesională și o satisfacție a muncii depuse pentru cei implicați, totul e bine. De fapt, nici n-o ducem așa rău, dacă stau să mă gândesc. Cred că suntem ok. Doar ar fi bine să existe mai multe resurse financiare din partea instituțiilor statului pentru proiecte care nu scot neapărat profit bănesc, însă promovează valori opuse celor extremiste, care sunt, din păcate, atât de des auzite în spațiul public de ceva timp și care parcă se înmulțesc.

„Nulla Dies Sine Linea” este cel mai recent proiect al Cristinei David prezentat de Galeria Ivan între 4-7 octombrie 2018 în cadrul târgului de artă contemporană Sunday din Londra, alături de lucrări de Sandor Bartha și Elijah Burgher. Sunday Art Fair este un târg organizat de un colectiv de galerii emergente din Londra, fiind în acest sens o platformă dedicată la rândul său galeriilor și artiștilor tineri din întreaga lume, unde aceștia pot prezenta proiecte experimentale și neconvenționale în raport cu un târg consacrat de artă contemporană. În fiecare an, Sunday selectează un număr de 20-25, maxim 30 de galerii internaționale de artă contemporană, iar Galeria Ivan s-a aflat în 2018 la a treia sa participare. Sunday Art Fair este un context în care galeria poate oferi spațiu și vizibilitate artiștilor tineri din portofoliul său, o scenă potrivită pentru proiecte care nu au o miză comercială explicită. Pentru Sunday 2018 Cristina David a conceput o acțiune nouă, în desfășurare, care a debutat în cele patru zile ale evenimentului. „Nulla Dies Sine Linea” pornește de la anumite dorințe sau scopuri pe care artista intenționează să le exploreze în paralel sau în conexiune cu practica sa artistică și propune o logică inversă în raport cu actul performativ: în loc ca artista să fie cea care evoluează în fața unei audiențe căreia îi oferă informații, divertisment sau energie, ea este cea care primește din partea publicului sfaturi utile și sprijin în împlinirea obiectivelor propuse. În acest sens, în fiecare dintre cele patru zile Cristina David a interacționat constant cu publicul în vederea cercetării și creionării unui plan structural pentru: a merge într-o excursie de scufundări timp de o lună de zile în Yucatan, Mexic; a-și vinde lucrările celor mai buni colecționari și instituții; a-și lua carnetul de conducere pentru tractor și a învăța mai multe despre agricultură, în contextul în care trăiește în oraș, iar familia sa nu deține pământ; a-și recupera cunoștințele de matematică și a-și continua studiile în acest domeniu științific.
Prin implicarea publicului, anumite obiective s-au apropiat de realizare sau au acumulat nuanțe noi în implementarea lor. Acțiunea Cristinei David continuă în decursul următoarelor șase luni, iar rezultatele sale vor fi comunicate pe website-ul Galeriei Ivan, www.ivangallery.com
(Diana Ursa, Ivan Gallery)

 

Cristina David, Sunday Art Fair 2018,  day 1– Cristina David, „Nulla Dies Sine Linea”, performance interactiv și durațional timp de patru zile în cadrul târgului de artă contemporană Sunday Art Fair London 2018 (credit foto: Galeria Ivan)

Cristina David, Sunday Art Fair 2018,  day 2– Cristina David, „Nulla Dies Sine Linea”, performance interactiv și durațional timp de patru zile în cadrul târgului de artă contemporană Sunday Art Fair London 2018 (credit foto: Galeria Ivan)

Ivan Gallery, Cristina David solo show, exhibition view, 2016 (credit foto: Stefan Sava)

Toate imaginile sunt furnizate prin amabilitatea artistei și a Galeriei Ivan București

Cristina David, Sunday Art Fair 2018,  day 4– Cristina David, „Nulla Dies Sine Linea”, performance interactiv și durațional timp de patru zile în cadrul târgului de artă contemporană Sunday Art Fair London 2018 (credit foto: Galeria Ivan)

Ivan Gallery, Cristina David solo show, exhibition view, 2016 (credit foto: Stefan Sava)