Hohot și lumină. Portret Iuliana Vîlsan

Print Friendly, PDF & Email
Portrete | Autor: Cristina Rusiecki | 11 noiembrie 2018 |

Un cap rotund, în toate culorile universului (mai nou, cu un accent în roșu, galben și albastru, probabil în cinstea Centenarului) și niște cascade de râs gâlgâitor pe frecvențe înalte. Cei din lumea teatrului au recunoscut personajul: scenografa Iuliana Vîlsan, născută să biciuiască toate orizonturile de așteptare ale unui om cuminte. Și surprizele nu se opresc aici! Când începe să vorbească, în spatele râsului, discursul ei se întinde pe suprafețe ample: cărți, tablouri, galerii, materiale și câte și mai câte. La fel de spumos povestește și despre licitații de obiecte de artă, și despre accidentele care au făcut, prin nu se știe ce împrejurare, ca o haină să se transforme în... pălărie la unul dintre costumele imaginate de ea. Sau când, cu același râs în cascade, își aduce aminte că la decorul de la Câtă speranță, după ce rechiziționase o parte însemnată din ușile vechi din București, a simțit nevoia să mai adauge niște flecuștețe care nici nu se văd din sală. Așa, ca o tratație din partea scenografei (doar) pentru actori.

M-am mirat și m-am răs-mirat când am auzit că această creatură veselă și solară – mereu nu cu râsul, ci cu hohotul pe buze –, a început prin a studia limbi clasice, domeniu recunoscut al stricteței și rigorii. Pentru că tot discursul său, după cum se va vedea și în interviul care urmează, este prin excelență al unei artiste. În mintea și în sensibilitatea ei, straturile universului și ale artei, ale materiei și formei par să se structureze altfel, coagulate de percepții strict personale. Realitatea sa pare mult mai bogată. Sinapsele ei funcționează accelerat. Frânturi de lume se grupează în raționamente care conduc la concluzii neașteptate, dar valide. În jurul Iulianei Vîlsan universul se rostogolește lăsând în urmă vălătuci de sensibilitate și culoare.


Și așa cum lumea se încheagă în jurul ei fără fisură, așa reușește scenografa să cioplească materia spectacolului după viața interioară a personajelor. Primul contact pe care l-am avut cu „miracolul Iuliana Vîlsan” a fost la Livada cu vișini, regia Andreea Vulpe, Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Tompa Miklós”. Întreaga construcție din piesa lui Cehov era miniaturală. Lumea imatură a personajelor cehoviene, inadaptate la realitate, dirijate de Charlotta cea într-o dungă, se desfășura într-o cameră de copii cu floricele, inimioare şi alte năzbâtii pictate în culori tari pe pereţi. În afară de landourile în care se mai plimbau, pluteau şi dansau, din când în când, personajele, toate obiectele erau miniaturale. Cănile din care beau ceai erau cât cele din casa păpuşii, muzicanţii... de bibelou, iar livada... din copăcei mici, cât palma. Cât despre costume, acestea păstrau cel puțin un accesoriu fluşturatic de şcolar.

Tot ca materializare a universului interior a gândit și decorul de la Herr Paul, regia Radu Afrim, Teatrul Tineretului, Piatra Neamț. Unul dintre numeroasele proiecte pe care scenografa le-a lucrat cu Radu Afrim. Protagoniștii acestei lumi, doar în aparență fosilizată, erau doi bătrâni decrepiți, frate și soră, ocupați, cât e ziua de lungă, cu joculețe inocente. El, colecționar de animale împăiate, ea, specializată în cercetarea maimuțelor. Păsările împăiate, leitmotiv al spectacolelor afrimiene de la vremea respectivă, sufocau literalmente scena. Dar, așa cum se întâmplă totdeauna în cazul Iulianei Vîlsan, pe nepusă masă, își făcea apariția o năstrușnicie care răsturna totul. Așa cum era și peștișorul video din mijlocul pereților exteriori ai casei din Câtă speranță, regia Radu Afrim, Teatrul Odeon (uneori pare că regizorul și scenografa sunt făcuți unul pentru altul din punct de vedere artistic), așa și în finalul din Herr Paul, o platformă plină de lumină și de lalele pe care se odihneau fluturași, cu tot cu căprioara de butaforie din mijloc, inunda scena. În fond, aceasta era culoarea veritabilă, numenală a tuturor animalelor cenușii, ponosite și răpciugoase din realitate. Imaginea traducea o frântură din libertatea interioară a celor doi bătrâni decrepiți, dar jucăuși.

Același spațiu al eliberării, al prospețimii dinlăuntru care se revarsă în materia de afară avea să fie elementul magnetizant dintr-un alt spectacol făcut de cei doi, Miriam W., Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești. Luxurianța terasei de pe acoperiș, unde se refugia adolescenta gracilă a familiei, contrasta cu mortificarea deliberată a mamei, supraviețuitoare de la Auschwitz.

Iuliana Vîlsan se dovedește o expertă în a construi și interioare pline de vechituri, cu aglomerație de obiecte, stivuite la toate înălțimile posibile, ca într-un horror vacui, cum se întâmpla în amintitul Herr Paul sau cum se întâmplă în recentul Ținutul din miezul verii, regia Vlad Massaci, Teatrul Mic. Sau, dimpotrivă, preferă elementul acvatic, adăpostit în bolurile care îi traversează creația din ultima perioadă, cu o apă fertilă și regeneratoare ce spală totul și ajută sensurile să se nască. Este cazul Disputei, regia Vlad Massaci, coproducție Teatrul „Nottara” și Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad. La fel de bine, Iuliana Vîlsan poate construi, în spațiu gol, o lume de personaje cu identități clare, numai din costum și machiaj, cum se întâmpla în Piața Roosevelt, regia Radu Afrim, Teatrul Național Timișoara. Sau una colorată și magică, în care detaliile captează privirea, ca în Micul Prinț, regia Peter Kerek, Teatrul German de Stat Timișoara.

 

Cert este că universul din spectacolele în care Iuliana Vîlsan a imaginat spațiul, aparițiile, ambientul, unul aproape imaterial, ca în Reveria de la Circul Metropolitan București, rămâne pe cât de magnetic pe atât de personal.

Debut în lungmetraj

Scenografa a început să lucreze și în film împreună cu Radu Jude, după ce alături de regizor realizase deja două proiecte în teatru. În 2018, Iuliana Vîlsan debutează în lungmetraj, semnând decorul și costumele la filmul Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, în regia lui Radu Jude, producție deja selecționată, într-un timp foarte scurt, în numeroase festivaluri internaționale.

Portret

Despre Iuliana Vîlsan

Artist vizual și scenograf, Iuliana Vîlsan este absolventă a Universității București, Facultatea de Litere, secția Limbi Clasice, cu lucrarea Semnificațiile pragmatice ale tăcerii în teatrul lui Plaut, și a...

Citește mai departe

„E mare lucru să știi să nu omori golul, să-l lași să trăiască”

De curând ai început să lucrezi în cinematografie cu Radu Jude. Ultimele zile v-au adus un premiu important, Globul de Cristal, la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy...

Citește mai departe

Dincolo de carapacea rotundă a visului

  O cameră de copii cu floricele, inimioare şi alte năzbâtii pictate în culori tari pe pereţi. De ei stă lipită o zăludă îmbrăcată în nuanţe identice. E Charlotta....

Citește mai departe

După Auschwitz

  https://www.youtube.com/watch?v=f9CFMnxDObI Este Radu Afrim unul dintre cei mai jucăuși regizori ai teatrului nostru? Se încadrează el într-una sau două formule-tip - stilistica glumițelor, pe de o parte, și...

Citește mai departe

Pe B-Critic

Dincolo de carapacea rotundă a visului

  O cameră de copii cu floricele, inimioare şi alte năzbâtii pictate în culori tari pe pereţi. De ei stă lipită o zăludă îmbrăcată în nuanţe identice. E Charlotta....

Citește mai departe

Despre Iuliana Vîlsan

Artist vizual și scenograf, Iuliana Vîlsan este absolventă a Universității București, Facultatea de Litere, secția Limbi Clasice, cu lucrarea Semnificațiile pragmatice ale tăcerii în teatrul lui Plaut, și a...

Citește mai departe

„E mare lucru să știi să nu omori golul, să-l lași să trăiască”

De curând ai început să lucrezi în cinematografie cu Radu Jude. Ultimele zile v-au adus un premiu important, Globul de Cristal, la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy...

Citește mai departe

Feminism avant la lettre

În stagiunea aceasta, Teatrul „Nottara” continuă o mai veche tradiție, cea a coproducțiilor realizate cu alte teatre. Schimburi artistice, experiență împărtășită între două instituții de spectacol, energii înnoite pentru...

Citește mai departe

De ce îl iubim pe Radu Afrim?

Festivalul Național de Teatru mi-a prilejuit bucuria unei întîlniri cu Radu Afrim și cu mulți dintre cei cu care a colaborat de-a lungul timpului. Evenimentul a fost prilejuit de...

Citește mai departe

„Radu Afrim. The Fabric of Fragility” în Festivalul Național de Teatru

De ce este regizorul Radu Afrim atât de adulat sau de renegat (în funcție de zi) de colegii cu care lucrează? Ce îl face atât de controversat? Ce a...

Citește mai departe

Care-i frica din spațiul românesc?

UN ARTICOL DE ALEXANDRA PASCUAli: Frica mănâncă sufletul este al doilea spectacol de teatru regizat de Radu Jude, regizorul filmelor Aferim! sau Cea mai fericită fată din lume, ca...

Citește mai departe