Petruț Călinescu. Pe care l-am întrebat despre acele… „mai multe Românii”

Print Friendly, PDF & Email
Portrete | Autor: Carmen Corbu | 16 noiembrie 2018 |
Despre fotografia documentară. Despre centru și periferie, despre România, despre oamenii ei, despre București. Despre de ce, unde și pentru cât timp să fugi din marele oraș.

Petruț Călinescu este fotograf independent, este reprezentat de o agenţie – Panos Pictures –, are câteva premii și a derulat mai multe proiecte situate în preajma fotojurnalismului. Drintre acestea s-a remarcat cercetarea artistic-antrolopologică „Mândrie și Beton”, iar recent a apărut un alt studiu de același tip, „PeriferiaB”. Lucrează în echipă cu Ioana Călinescu. Pentru că, după ce am văzut în lucrările sale turme de oi sub sub sticla fumurie și cadrele de aluminiu ale noilor ansambluri rezidențiale, m-am gândit, inevitabil, la multele noastre Românii și am vrut să aflu de la el cum e cu centrul și cu periferia, cu Bucureștiul, cu România.


A flock of about 500 sheep and goat rest at a farm close-by a new built apartment blocks, called Confort City. The farm has been here, at the edge of Bucharest, for decades. The apartments have been build 10 years ago; since then, their inhabitants are making constant efforts to shut down the farm, complaining against the smell and noise. Today the farm is almost closed, but as its own decision: the owner is too old and nobody else wants to continue this business.

 

Imaginile sunt obținute prin amabilitatea artiștilor și a Centrului de Fotografie Documentară

Pentru început: Periferia B, proiectul fotografic. Fiind o cercetare artistică și antropologică în același timp, trebuie să existe, pe undeva, pe la finalul ei, și o concluzie? Care e feeling-ul vostru de final?

Nu urmăresc să trag concluzii în urma proiectelor noastre, încerc să le las deschise interpretării. Cred că am fost stresat destul în școală cu expresia „ce-a vrut să zică autorul”, așa încât acum evit tușele groase. Dacă de concluzii am scăpat, nu am scăpat și de feeling-ul final: e ăla de ghem în stomac. Periferia e un teren, cu mici excepții, al nimănui. Gunoaie, deșeuri de construcții, lucruri de care nu mai au oamenii nevoie își găsesc ușor locul la periferie, se așează natural cumva. Se pare că nu exista vreo piedică pusă de autorități. Orice drum lăturalnic devine o groapă de gunoi, plin din loc în loc de mușuroaiele ca de cârtiță lăsate de rămășitele micilor șantiere, care aruncă molozul unde pot. În toată această mare de resturi și gunoaie, oamenii încearcă să își facă o casă: aleg un mic petec de pământ, îl curăță, îl încercuiesc și investesc totul în el: câștigurile pe următorii 25 de ani, timpul liber. Dacă la începutul proiectului am zis că toate deplasările astea îmi vor fi de folos pentru a-mi căuta o casă nouă (familia mea s-a mărit), am sfârșit renunțând la idee și urzesc planuri de evadare din capitală.

Sunteți bucureșteni de oraș, bucureșteni de periferie, sau rezultat al mobilității profesionale?

Eu sunt constănțean, am venit la facultate și am rămas aici. Ioana e bucureșteancă adevărată, gorjeancă de la Piața Gorjului.

Cum simțiți Bucureștiul? În afara periferiei, adică în interiorul limitelor standard?

Cred că Bucureștiul îl simți diferit în funcție de vârstă. Nevoile se schimbă. În studenție și în perioada de după, nu mă deranja în vreun fel. Nevoile mele se rezumau la cinema-uri, cârciumi, librării și eram mulțumit cu ce găseam aici. Mergeam pe jos sau cu metroul, așa că traficul nu mă deranja. Acum – 20 de ani mai târziu, cu o familie cu doi copii – vezi altfel. Niciodată nu m-am gândit înainte că nu poți trece cu un căruț de copil printre mașinile parcate pe trotuar. Că se parchează, realmente, oriunde, iar asta devine o normă acceptată în lipsa de spații de parcare amenajate.

Unde v-ați simțit cel mai bine în timpul călătoriilor prin țară? Vă bântuie gânduri de genul: mai stau în București 5-10 ani și apoi mă mut? Unde ați vrea să vă stabiliți cândva? Aveți o fotografie a locului acela?

Ne bântuie clar gândul de a pleca din București, nu neapărat definitv, dar de a ne crea o alternativă part-time. Mi-a plăcut foarte mult o zonă din Munții Sureanu, unde m-aș vedea stând jumătate din an. Nu am fantezii cu viața la țară, am fost crescut la bloc și nu prea știu să fac nimic din treaba de prin și de pe lângă casă. Dar un refugiu unde să te poți plimba, lucra și ține copiii în vacanțe ne trebuie. Terenurile în zonă sunt cu probleme, nu au acte, obținerea lor e costisitoare și durează. Dacă reușim, ar fi tare mișto să ne luăm o casă veche din zonă, de lemn, pe care sa o mutăm acolo.

Cum e România când e subiect fotografic? Altfel decât e, pentru mulți, zilnic, adică inepuizabil motiv de tot soiul de trăiri negative? Sunt, într-adevăr, mai multe Românii?

Depinde foarte mult de ce îți propui să faci. Poate fi frustrantă, obositoare, copleșitoare și pesimistă, ca Periferia, dar poate fi și altfel. După ce am fotografiat 2 ani pe la marginea capitalei, am simțit nevoia unei guri de aer curat. Am început să lucrez la un alt proiect, legat de interpretările pe care le mai naște azi mitul fondator național: al uniunii din daci și romani, geneza poporului roman. Firul mă plimbă prin diverse alte locuri și printre alți oameni. Fotografiez prin păduri, sate izolate, fierării, rock-eri daci, etc. Oamenii nu numai că par mai relaxați, chiar sunt mai relaxați în afara Bucureștiului și probabil și a marilor orașe. Cineva de la o pensiune din Munții Orăștiei m-a compătimit foarte sincer când a auzit că locuiesc în București.

(Fotografie a destinației pentru fuga din București)

"Palladium Residence", a new built apartment blocks for the lower middle class, is seen from the distance. This residence is built close to a post industrial facility at the Bucharest periphery. Almost all the ex industrial platforms, which collapsed once together with the communist regime are now transformed in residential areas. These ex-industrial platform are all well linked to the city center with the underground system, as this is the main reason of their transformation.

La Centrul de Fotografie Documentară sunteți o echipă. Ajută astfel de afilieri?

Ajută, da, pentru că am lucrat cu toții în redacții și, o dată ce am devenit independenți, parcă e o ușoară nostalgie a muncii în echipă. Continuăm să lucrăm la proiecte personale, dar în ultima vreme am avut mai multe de grup. Întotdeauna e mai ușor să împarți chestiile de făcut la mai multe mâini, decât să le faci singur. Ideea, la înființare, a fost că lucram în același mediu profesional, cam cu același rețetar: proiecte pe termen lung, finanțate prin granturi culturale. Punându-ne la comun resursele, ne-am gândit că ne va fi mai ușor și că în jurul nostru vom putea coagula, încet-încet, o comunitate profesională.

Cum e să fii independent în România?

De 3 ani de zile de când avem Centrul de Fotografie Documentară și trebuie să ne ocupăm și de aspectele fiscale, ne lovim des de un baraj de ceață. Se schimbă prea des regulile, nu sunt comunicate suficient de bine și, mai rău decât atât, am înțeles că sunt interpretabile. Dacă mergi la ANAF să întrebi un lucru simplu, răspunsurile diferă în funcție de numărul persoanelor întrebate. 5 opinii separate, cam 3 soluționări clare, dar diferite, ale aceluiași lucru. Un cadru legislativ mai concis ne-ar ajuta mult să ne concentrăm energia doar pe ce știm să facem.

People are ice fishing on the frozen surface of the larges artificial lake in Bucharest, Lacul Morii. The lake was built by the communists in the 80's to protect the city against floods. Back then, cement was poured over a decommisionned residential area, which included a cemetery and a Church. From this reason, the locals consider the lake cursed, although many, lacking other opportunities, are swimming in its dirty waters or sun bathing nearby.