Yigru Zeltil. Cu care am vorbit despre tot felul de clivaje, fără să le numim ca atare

Print Friendly, PDF & Email
Portrete | Autor: Carmen Corbu | 11 noiembrie 2018 |
Despre liricul autobiografic, insolitare și alienare. Despre veleitarism, literatură de consum și educație estetică. Despre critica literară și poluarea industiei editoriale.

Yigru Zeltil este un poet român under 30. A publicat două „volume oficiale” de poezie la Tracus Arte. E preocupat de fenomenul literar în general, citește, traduce, scrie cronică literară, a realizat o bibliografie a literaturii conceptuale, arhivează electronic, într-o „panoramare cât se poate de exhaustivă și monstruos de întinsă”, producția de carte de poezie din România, în proiectul numit „institutul /rupere de rând/”. Yigru Zeltil este un caz atipic de luciditate și numele, de fapt, este un pseudonim. A descris Constanța (orașul din care vine) ca fiind locul în care „nu se întâmplă mai nimic când vine vorba de literatură, sau se întâmplă, dar nu se mai întâmplă după aceea.” Pentru că nu am fost foarte convinsă că se referă doar la orașul în cauză când spune „se întâmplă, dar nu se mai întâmplă după aceea”, l-am întrebat cum e cu restul.



 

controlează-ți impulsul
spune școala.
simpla descriere
face să crească
intensitatea.
impulsul și intuiția.
analize care justifică furia.

omule, ce-s reacțiile astea?
calibrează-ți acțiunile
în vederea conviețuirii pașnice

(din „temperament coleric de stăpânit„, „Ulei de palmier”)

Pentru început: Cartea ta de poezie? Ce? Cum? De ce? Și – pare frivol, dar asta e! – de ce îmi place atât de mult coperta? Poți să deconstruiești asta?

Cei de la editură nu au acceptat inițial ideea îndrăzneață de a pune pe coperta întâi un colofon sec la o carte mult prea banală (colofonul servind mai ales edițiilor pentru bibliofili). Așa că am îndulcit pilula, ca să zic așa, făcând din descriere gest, scurtcircuitând contractualul prin afectiv. Colofonul este un element care apare, în mod normal, la sfârșitul sau începtul unei cărți, dar nu copertă. Aici este menit să atragă atenția asupra cărții ca obiect, așa cum poeziile din interior conțin bruiaje care perturbă contractul devenit standard în poezia de la noi: eu, poetul, îmi scot afectele și viscerele și le pun pe tavă ție, cititorule.

Coperta a putut da impresia unora dintre cei care mi-au citit în ultimii ani articolele despre poezia conceptuală că ar marca neapărat apartenența plachetei la curentul respectiv, ceea ce este o capcană. De fapt, poeziile din ulei de palmier sunt eminamente lirice, conțin mult autobiografic și au adeseori la bază niște stări paroxistice, dar fac adeseori exces de zoom in sau, dimpotrivă, de zoom out. Sunt transgresiuni acolo care nu puteau fi exprimate decât prin asemenea modalități opacizante. Poate textul care rezumă cel mai bine alienarea care constituie substanța cărții este sfințirea.

Cine este intimidat de copertă, sau chiar doar de numele meu, nu se va simți confortabil în mijlocul textelor acestea care se abat de la multe obișnuințe de lectură. Oricât de demodat sau de elitist ar părea, pentru mine contează insolitarea. Îmi place să scriu și să citesc cărți „alunecoase”, care opun rezistență lecturilor naive și/sau superficiale. Fără sadomasochismul acesta, literatura e... „radio-TV” de anostă.


 


Un răspuns la o întrebare pe care ai vrea să o primești de la cineva sau pe care ți-ai pus-o tu recent?

Care sunt ingredientele necesare pentru obținerea unei productivități normale? Nu aș ști ce să răspund, pe mine nu mă prind decât extremele...



Ai pe „institutul /rupere de rând” o statistică a volumelor de poezie apărute, care vorbește despre mii de cărți într-un an. De ce faci cercetarea respectivă? Și cum mai scrii poezie, după?

Din plăcere, din compulsie... o obsesie frumoasă și, uneori, un chin. Sunt perioade în care las treaba asta deoparte ca să mai dorm și eu, adeseori se adună prea multe ore de stat în fața ecranului...

Forma „primitivă” a proiectului a început prin 2011, cu un blog unde m-am gândit să pun un altfel de top al cărților de poezie apărute în anul trecut, în care cărțile nu erau ordonate ierarhic și unde încercam cu selecția să merg puțin dincolo de autorii și editurile de poezie pe care le favorizează, conștient sau inconștient, criticii literari, chiar și cu riscul de a „promova” titluri mai degrabă provinciale sau, mă rog, neinteresante pentru adepții celor mai „avansate” genuri de poezie contemporană. În timp, am renunțat la ideea de selecție. Neștiind cât de mult ar putea să dureze, m-am hotărât să cataloghez cât mai multe volume de versuri care apar în limba română. Mai rău, de la anii 2010 am ajuns să merg înapoi până la 1918. Din fericire, încă de acum aproape zece ani, începusem să colecționez de pe okazii.ro sau de la casele de licitații diverse imagini, copertele unor ediții princeps ale avangardiștilor și nu numai. Dar, oricum, nu m-am apucat serios de treabă decât foarte târziu.

Deja anumiți oameni și-au exprimat interesul în a se folosi de cercetările mele de îndată ce voi termina în parte proiectul (partea istorică, anii din urmă, evident că vor apărea în continuare alte și alte cărți și va trebui tot timpul să actualizez). Totuși, nu m-am străduit să particip la vreun concurs de proiecte, nu am dat din coate să ies din provizorat și să obțin niște bani. Ar fi fost bine pentru acest proiect să pot accelera pasul, să nu mai trebuiască să lucrez la alte proiecte și, dincolo de lucrul acasă, să pot merge și prin bibliotecile din țară, fiindcă în ele se pot găsi destule volume de poezie care n-au ajuns și nu știu dacă vor ajunge vreodată pe okazii. Foarte puține biblioteci vor/pot să digitalizeze, să scaneze coperte, însă mie mi-e de ajuns o cameră foto și nici nu am pretenția de a avea o rezoluție grozavă. Important acum este să poți vizualiza o carte așa cum a aparut ea.

Când o mare parte din producția unui an sau a unei întregi perioade se poate vizualiza astfel, se pot face și analize, așa cum, dacă țin minte bine, a încercat să o facă Felix Nicolau, analizând estetica anumitor volume de poezie din anii 2000; se mai poate și din perspectiva designerului grafic, care să explice, de exemplu, cum au tranziționat editurile mai mici de poezie de la copertele acelea bazate exclusiv sau aproape exclusiv pe text, imediat după Revoluție, până la cele din ziua de azi cu fotografii de stoc. Sau, de exemplu, despre cazurile excepționale, despre editurile timișorene fondate la sfârșitul anilor '90 (BrumaR, Marineasa, Planetarium) care au scos unele dintre cele mai bine realizate sau chiar opulente cărți de poezie, despre efemera editură ieșeană Eis Art sau despre „cărțile la borcan” promovate de Humanitas. S-ar putea povesti multe chiar rămânând la nivelul acesta superficial.

Prin demersul pe care îl fac, am avut parte, din postura de cititor de poezie, și de surprize interesante, însă mai există și satisfacția ironică de a explora sacul fără fund al veleitarilor, mult mai numeroși decât al scriitorilor mai mult sau mai puțin serioși. Chiar și în 2018, există numeroase reviste și cenacluri de facturi îndoielnice prin toată România și prin diasporă (un etern mister pentru mine cât de anacronici pot fi unii oameni până și în mijlocul celor mai trepidante metropole).

Poeții „de circuit” sunt în minoritate numerică față de mulțimea de... cum să spun fără să-i jignesc prea de tot? Hai să-i enumerăm: inși care scot 10 plachete pe an, politicieni sau rude de politicieni, sepepiști, masoni care publică la intervale regulate cărămizi cu rondeluri sau sonete cu dedicații pentru Mugur Isărescu și alte asemenea personaje, autori de poeme filosofice sau ezoterice absolut delirante, naționaliști care se folosesc de tricolor aproape ca de inimioarele Maggi, alături de o producție în exces de haiku, epigrame sau versuri pentru copii, ca și de poezii siropoase de dragoste... et caetera. (Totuși, ne-am și globalizat: suntem și noi în trend cu poezia de Instagram, am tradus din Rupi Kaur și Amanda Lovelace, iar Black Button Books l-au convins pe John Freeman să publice și în România primul său volum de versuri, lansat simultan în mai multe țări.)

Asta rămâne încă o ipoteză de demonstrat statistic, dar, din cercetarea mea de până acum, pare că înmulțirea volumelor de versuri a continuat încă și mai abitir în anii de (post-)criză financiară (în parte, „meritul” este al editorilor șmecheri, ca acela de la Tipo Moldova, care scotea sute de volume groase în același timp în care firma se afla în insolvență).

Nici în anii celui de-al doilea război mondial nu încetinise mult ritmul. Producția a început să se niveleze în 1948, când s-au instituit edituri de stat la noi și dincolo de Prut, apoi a crescut din nou, dar între anumite limite, odată cu perioada de „dezgheț”. În 1970 se înființează și editura Litera, ca vanity press unde autorii publicau pe banii lor, dar bătaia continuă să fie pe publicarea la editurile „serioase”, unde debutanții vor fi treptat înghesuiți în volume colective, indiferent de nivelul lor. Pe deasupra, fiindcă însemna altceva să publici și să fii recunoscut ca scriitor, erau tot mai mulți aspiranți, iar statul, pe de altă parte, a finanțat reviste în mai toate reședințele de județ și cenacluri peste tot unde se putea.

Aceste cauze fac mai explicabilă explozia de cărți de la așa-zisa revoluție încoace, chiar și în condițiile în care s-au cam pierdut privilegiile (și au rămas doar câștigurile simbolice, mângâierea vanităților), iar breasla s-a divizat și dezarticulat progresiv. Altminteri, conservatorismul exacerbat și educația precară fac ca perpetuarea inerțială a unor concepții prăfuite (din punctul meu de vedere) asupra poeziei și provincialismul arogant să fie mai peste tot și să persiste, indiferent dacă autorii care dau dovadă de așa ceva se mută dintr-un oraș de provincie în Paris sau la Montreal. Singura diferență este că în unele orașe (București, Cluj, chiar Bistrița) se mai organizează (și prind acces la resurse) și oamenii care scriu lucruri mai actuale, în loc să se izoleze, în timp ce veleitarii se descurcă peste tot, se perie reciproc și merg la sigur cu publicul rămas la stadiul vedetelor din poezia perioadei ceaușiste.

În orașul meu, Constanța, nu s-a mai coagulat nimic cu impact după moartea lui Marin Mincu. Nici în liceu și nici în facultate nu am întâlnit oameni alături de care să fac emulație. Așa că, de nevoie, m-am dezvoltat singuratic ca poet, pornind de la postura de cititor de poezie (pentru mult timp, prea relativist și deschis la minte ca să manifest discernământ, ceea ce am dobândit în timp tot pe cont propriu, nici nu se sinchiseau cei care îmi criticau lecturile să-mi explice de ce nu sunt „ok”).

Am adoptat/tradus în textele mele câte ceva din poeticile pe care le-am asimilat în lectură. Ca să parez acuzele de plagiat și neoriginalitate, am ajuns să citesc suficient de mulți poeți diferiți încât să-i pot dispune într-o configurație „a mea”. Acum vreau să depășesc frica de neoriginalitate, deși sunt încă timid în devenirile mele întru traducere, pe de o parte, și poezia conceptuală, pe de altă parte – dar asta ar fi o altă discuție. Îmi place să cred că sunt mai puțin intimidat decât atâția alții de faptul că, de facto, sunt nenumărate posibilități de a scrie (încă mai diverse decât cele actualizate în peisajul editorial de la noi).

Întrebarea aș fi pus-o altfel: cum se mai poate publica poezie după conștientizarea acestui peisaj? Literalmente peisaj, dacă mă gândesc la pădurile de lemn din care provine hârtia irosită cu toate aceste producții... Primele mele texte le-am publicat pe Internet și mi-ar fi plăcut poate să pot rămâne „poet de ebook”; încă sper că mediul va fi luat mai în serios și la noi, că se va putea impune cineva ca poet și fără a fi tipărit. Am făcut și niște volume pe hârtie în regie proprie sau în colaborare cu prieteni, dar am ajuns să public și două plachete cu ISBN și tot tacâmul. Voi mai publica și altele, dar nu exagerez. Dacă ar fi existat și la noi un serviciu de print-on-demand (tipărire la cerere), poate publicam mai des (prea des?) și mai dezinhibat (prea iresponsabil?). Într-un fel, e mai bine că nu pot sări calul, dar uite că nu-și pun problema asta cei care publică volume cu sute de sonete sau plachete îngroșate cu hârtie dublă și pagini albe între poeme... Totuși, trăim într-o țară liberă, capitalism, nenică... Nu îmi fac iluzii că pot fi împiedicați oamenii să fie publicați când vor, doar ei se pot regla, și pentru asta ar fi necesar un grad mult mai mare de educație estetică decât se poate imagina acum în țara asta falimentară...

Cum e lumea literară în România azi, cum ar trebuie să fie pentru a fi, cum zici la un moment dat, „o lume literară funcțională”?

Mai puține cutume și „mici înțelegeri”, mai multe reglementări transparente și de care să se țină cont. Anticorupția nu prea ne-a vizitat breasla (ar face multe victime, dacă acestea nu ar fi protejate la nivel înalt, și cu asta nici măcar nu fac aluzie la o teorie a conspirație, ci la dovezi în văzul lumii). Nu mai spun de instituții și funcții – oare au apărut agenții literari mult-așteptați? Mi se pare că nu, deși poate că mă înșel (știu că sunt prozatori care obțin contracte de traducere, dar prin edituri ca Polirom). Dincolo de aceste disfuncții, avem prea multe solidarități ipocrite și prea puține solidarități mai autentice... De pildă, oamenii din breaslă, cu excepția unora la fel de marginal(izaț)i, nu s-au înghesuit până acum să-l ajute financiar pe Valeriu Mircea Popa, un poet căruia, ajungând exclus din Uniunea Scriitorilor pentru poziția sa anti-Manolescu, i s-a tăiat din pensie și s-a pus poprire pe restul, astfel încât a suferit un atac vascular cerebral și nu mai este capabil să lucreze bijuterii (pentru a-și mai asigura un venit). Hyperliteratura organizează acum o campanie de crowdfunding (https://www.sprijina.ro/cauze/Mojar) pentru scoaterea unei antologii pe cinste și pe cinstite – și chiar vorbim aici de un autor meritoriu și extrem de discret, care nu a căutat să primească atenție, care nu a dat din coate să fie publicat înainte, sub odiosul regim, și nici după, când a debutat, nu a avut veleități de vedetă.

În Regulile artei, Bourdieu descria cum funcționează sistemul lumii literare franceze în secolul douăzeci, când era pe deplin funcțional un întreg circuit prin care scriitorii care nu vor să facă niciun compromis cu literatura comercială pe termen scurt (cea a titlurilor bestseller) au șansa de a acumula capital simbolic care, pe termen lung și cu o mare doză de risc, să însemne și bani, în urma premiilor și, deopotrivă, a aprecierilor criticii, în măsură să ducă respectivii autori către bibliografiile școlare (universitare). De exemplu, el analizează acolo vânzările editurii pariziene Les Éditions de Minuit (o editură, pe vremuri, atât de mică și de anti-comercială încât refuza orice formă de marketing), unde Samuel Beckett și Alain Robbe-Grillet vând foarte puțin la început și apoi reușesc să surclaseze definitiv un alt autor de la aceeași editură care obținuse și el un premiu, dar a căzut apoi în uitare și n-a mai avut o așa posteritate.

Firește, nici lumea literară franceză nu mai e tocmai ce a fost, editurile mari au devenit și mai mari, iar editurile mici și mai noi cred că au mai puține șanse acum, când digestia pieței literare nu prea mai este perturbată la nivel macro de tendințe care să mimeze măcar a fi în avangardă. Și, fiindcă vorbim de postmodernitate (încă), lumea a devenit așa de policentrică încât doar economicul mai unește (în același timp în care dezbină). Trebuie să-i „mulțumim” neoliberalismului că ne-a eliberat de pretenții...

Revenind la lumea literară românească, mai modestă decât cea franceză (sau decât multe altele), fiind o cultură, mă rog, „minoră” și, poate mai grav, o piață de carte aproape complet disfuncțională... Șansele de redresare sunt mai mici. Vechile instituții sunt compromise, iar unii tineri își pun speranțe exagerate în piață. Apar uneori contradicții care nu știu dacă pot fi existente în alte părți... Trebuie să-l amintesc aici pe fondatorul site-ului și editurii Hyperliteratura, Andrei Ruse, care apără ideea de supremație a pieței și îi pune la zid, pentru orgoliu, pe scriitorii care se cred în vreun fel autonomi, în același timp în care actele sale – susținerea unor autori români pe care altminteri editurile profitabile nu prea ar risca – ar părea că indică mai degrabă direcția contrară. Este o disonanță care nu-mi inspiră încredere, oricât de profesionistă este treaba pe care o fac el sau cei de la Herg Benet (care au renunțat în timp la riscuri și se axează numai pe autorii care se vând bine, chiar dacă nu scriu deloc bine).

De fapt, nu ar trebui să mă mir că există asemenea mentalități (ele au produs și reveria unora din generația 2000 față de mirajul unei literaturi de consum care să fie cool și vandabilă în același timp). Am rămas cu sechele din perioada comunistă, cu popularitatea artificială a cenaclului Flacăra, cu tirajele acelea inimaginabile astăzi (se pare că Poezii de pînă azi, antologia lui Păunescu din BPT, deținea record mondial de tiraj la poezie: 155.000 de exemplare), cu bibliotecile și cenaclurile amenajate peste tot... Normal că în capitalismul prea-plinului mijloacelor de divertisment nu se mai citește la fel de mult, bineînțeles că, dacă statul taxează cărțile ca pe un produs de viciu, cărțile sunt tratate ca un lux, nu mai spun de încurajarea analbetismului funcțional de către un învățământ pentru care performanță înseamnă auxiliare tocite și meditații, nu dobândirea unei culturi care să meargă și dincolo de bazicul cerut de ordinea naționalistă a valorilor „patriotice”.

Revenind însă strict la lumea literară... Dacă ar fi loc mai punctual de îmbunătățiri, cu siguranță că ar fi în ceea ce privește mijloacele prin care se manifestă scriitorii. Nu mai merge doar cu reviste, dar și revistele acelea ar trebui să se modernizeze. Din păcate, o revistă ca Poesis Internațional este excepția și nu regula. Cele mai multe reviste literare de la noi (și cred că apar încă vreo 50-100!), chiar și acolo unde grafica e ceva mai modernă, suferă la partea de conținuturi, sunt reviste cu mize modeste sau inexistente, inerția e cuvântul de ordine. Cel mai grav e cu revistele USR care sunt scoase din bani publici (nici nu pot să-mi imaginez câți bani s-au cheltuit cu toate sutele de pagini din ultimii ani cu ironii și blesteme la adresa celor care au contestat oligarhia din USR, respectiv cu ode închinate lui Nicolae Manolescu și Gabriel Chifu, fiindcă banii aceștia sunt cheltuiți netransparent), iar aici un caz penal ar trebui să fie Ramuri. Am auzit că pentru acea revistă de un provincialism înfiorător se dau niște salarii halucinante, în timp ce eu și alți tineri pe care îi cunosc – noi care încercăm să fim la zi și să scriem informat, în loc să ne dăm cu părerea în urma unei lecturi pe diagonală, așa cum se întâmplă tot timpul în alde România literară – nu prea avem unde să publicăm și să mai fim și plătiți cu mai mult decât un exemplar gratuit din revistă, darămite să avem cum să îndreptăm lucrurile.

După încercarea eșuată a regretatului Mușina de a impune scrierea creativă în facultăți și licee (lucru pentru care, oricum, nu știu dacă am fi avut suficienți oameni capabili și dornici să predea așa ceva, fiindcă vasta majoritate a profesorilor de română ar fi mai bine să nu încerce să facă asta), mă îndoiesc că vom mai ajunge prea curând, sau vreodată, la o răspândire echilibrată a unui model (cvasi-)american, cu o lume poetică academică care să aibă ca fundament scrierea creativă și în care să se poată dezvolta și lucruri dincolo de ceea ce se acceptă îndeobște la LicArt, Zilele de poezie „Constantin Virgil Bănescu”, Tabăra de la Săvârșin, Institutul Blecher sau Nepotu' lui Thoreau. Desigur, există și mult carierism găunos la americani, dar editurile universitare care au colecții de poezie în toată regula (ceva ce la noi nu există absolut deloc) își permit o mai mare vizibilitate față de editurile mici, care trăiesc de pe o zi pe alta.

Revenind la România, lucrurile se mișcă mai bine acum în câmpul artelor vizuale și performative, pentru că acolo sunt mai mulți bani în joc sau pentru că există alte așteptări, o exigență mai imediată a unei practici care să se alineze cu altele din lumea artei globale. În literatură nu se prea mai întrezărește „Republica Mondială a Literelor” despre care scria Pascale Casanova, deși acum putem fi mai bine conectați ca oricând.

Am văzut că te războiești uneori cu critica literară? Cu critica? Sau cu criticii? Sau cu unii dintre critici? Ce e de imputat și cui? De fapt, hai să începem de la rolul criticii. E suficient precizat? E o legătură între un text de întâmpinare în perspectivă teoretică și decizia publicului de a citi o carte? Există o statistică potrivit căreia cronicile au o pondere de 1% în motivarea cumpărării de cărți. Câtă nevoie este de încadrarea în curent, nișă... proto-, ante-, post-, anti-? Când zicem „critici” zicem „cronicari”? Cine face teorie literară și cine face promovare literară? Pentru tine, toate aceste lucruri sunt clare?

[Ca să lămuresc perspectiva din care voi enunța următoarele lucruri, precizez că am practicat doar sporadic până acum critica literară serioasă, preferând să mă risipesc în review-uri pe Goodreads sau postări pe Facebook. Am scris în câteva reviste și pe blog-ul meu personal când am considerat că se merită, despre câteva dintre volumele anilor trecuți care mi s-au părut că ar conta. De exemplu, în timp ce criticii se înghesuiau să scrie doar despre debutanții-vedetă ai momentului, postam pe blog prima cronică la Un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa a lui Alex Cosmescu, care a avut impact, i-a făcut pe anumiți oameni care nu mă cunoșteau și nici nu știau de autor să cumpere și să fie marcați de carte. Când am scris despre Nordul e o stare de spirit, Gabi Eftimie considera că am publicat cea mai bună cronică la cartea ei. Pentru mine, a contat mai mult să scriu aceste texte cu miez (rareori apărute la timp pentru a întâmpina prompt cărțile respective) decât să mențin o rubrică-foileton pentru vreme îndelungată, ceea ce aș fi făcut dacă aveam un loc stabil la o revistă potrivită. Deși încă mă simt nepregătit să îndeplinesc oficiul acesta așa cum consider că ar trebui, voi încerca în anii care urmează să fiu mai „pe fază” și, poate, chiar să scot la un moment dat o carte care să analizeze sistematic poezia „la vârf” din ultimii 10-15 ani, pe lângă monografiile mele în lucru despre istoria „grupului de la Constanța” și a „grupului rotocolarilor” din Alexandria.]

Cu ideea de „critică” în sine am o relație mai complexă (cred acum că exercițiul criticii literare este o brutalitate necesară și/sau benefică, însă poate peste zece ani voi cădea de acord că pagubele și inevitabilele nedreptăți nu o justifică, poate voi recădea într-un refuz total, naumian?), dar cu criticii literari de la noi lucrurile stau așa... Mi-a plăcut, în cea mai mare parte, Romanian Literature as World Literature. Mi-ar plăcea să citesc mai des studii atât de riguroase și pe marginea literaturii mai noi și mă dezamăgește că unii dintre aceiași autori de-acolo, ca Mihai Iovănel (autorul unei cărți recente de o bine-meritată importanță, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc), scriu mult prea lejer în critica de întâmpinare și își permit uneori să gafeze, chiar dacă poate mai puțin decât precursorii care le-au fost precursori. Eu am învățat să polemizez fără inhibiții de la profesorul Marin Mincu (prin cărțile sale, fiindcă pe om nu am apucat să îl cunosc). O vreme, i-am și urmat necritic concluziile și lecturile predilecte. Acum îmi este mai greu să diger ceea ce au scris sau încă mai scriu Ștefania Mincu (care a penetrat bine multe texte ale douămiiștilor, deși astăzi nu știu dacă ar mai avea instrumentele adecvate pentru a înțelege poeticile de după 2010 care nu mai pornesc de la „autenticitate”) și Octavian Soviany (care mi-a fost un bun profesor de poezie, dar ale cărui articole m-au dezamăgit de la o vreme), dar mi se par în continuare unii dintre cei mai percutanți critici de poezie din contemporaneitate, cu toate limitele de rigoare. La o relectură critică a cărților lui Marin Mincu, sunt mai multe lucruri care mă deranjează acum, însă persistă impresia mea că nu a fost doar un critic ambițios, chiar a reușit, cu multe imperfecțiuni, să construiască. O critică cu metodă prea rigidă sau prea dusă până la ultimele consecințe, s-a zis – nu știu dacă aș fi de acord. Cert este că, analizând și promovând toate „mutațiile” și noutățile în poezia de la nou, a ocupat un rol singular pe care nu îl mai ocupă nimeni cu adevărat.

Criticii tineri și ceva mai puțin tineri tind să ocupe poziții reacționare chiar și atunci când mimează interesul față de ultimele evoluții poetice, adeseori făcând-o cu un background teoretic precar. Când un critic și editor al generației 2000 ca Bogdan-Alexandru Stănescu invocă scrierea necreativă a lui Goldsmith doar ca să dea bine în contextul unui articol despre Vlad Moldovan... nu pot să mă bucur necondiționat.

Apreciez că tinerii din Cluj și din apropiere, ca Alex Ciorogar, Emanuel Modoc și Ovio Olaru, se mai sinchisesc să fie la curent cu poezia actuală și să nu ignore cu totul autori marginali, dar despre care vom mai auzi multe în anii ce urmează, ca Sebastian Big, fiindcă restul cronicarilor nu se mai preocupă să iasă din zonele lor de confort. Ceea ce am criticat de multe ori la ei este că nu scriu texte la fel de riguroase pe cât ar putea și că își risipesc energiile între un exces de zel terminologic (Alex Ciorogar, de exemplu, folosește inadecvat termeni bombastici precum „realismul speculativ” ș.a.m.d.) și gesturi care trădează lipsa de răbdare cu obiectul analizei lor, alături de un background teoretic încă precar. Că am ajuns, de nevoie, să mă raportez la ei spune totul despre cât de precară a devenit instituția asta, a criticii literare de întâmpinare (care, pe vremuri, cel puțin reușea să bifeze cea mai mare parte a peisajului editorial relevant, ceea ce nu se mai întâmplă).

Genul acesta de critici tineri, care încearcă să aibă un impact (și uneori, îmi pare rău, nu reușesc decât să atragă atenția), nu sunt decât o minoritate față de vasta majoritate a criticilor (tot mai puțini) din țară, în cele mai bune cazuri impresioniști cuminți sau cvasi-actualizați care se păstrează între anumite limite ale mainstream-ului. În realitate, cele mai multe cronici și texte de escortă (adică pentru coperta a patra a cărților) se scriu absolut interesat și fără bătaie lungă: de dragul unei relații extraliterare, de dragul dosarului de referințe critice pentru validarea în Uniunea Scriitorilor, de dragul PR-ului sau de dragul bifării unui număr de articole într-o publicație cotată (da, sunt și literatoare de provincie care doar servesc carierismului unora și altora).

Ideal ar fi, în ceea ce privește legitimitatea, să deplasăm accentul de pe critica de întâmpinare (care, oricum, nu mai face față cantității de titluri din fiecare an) pe o critică (para)universitară cu bătaie scurtă/medie, centrată pe studierea literaturii extrem contemporane, cu toate riscurile aferente (dar și beneficiul unor perspective mai credibile). Desigur, o asemenea critică, din punctul meu de vedere, ar trebui să fie și capabilă de a depăși conservatorismul dominant din cultura noastră, însă asta s-ar încadra deja la categoria „vise”.

De promovarea literară să se ocupe cei care fac promovare, nu mercenarii siniștri ai criticii literare. Mai bine să se pună pe coperta a patra niște fraze „simpatice” sau „tâmpițele”, dar eficiente (de romanul Teofil și Câinele de lemn al lui Cosmin Perța îmi mai amintesc doar datorită acelei coperte), decât să se mai lanseze criticii (sau poeții-critici) de escortă în contextualizări ad-hoc. Am mai comis și eu păcatul ăsta în primii mei ani de activitate (și nu mă „adaptasem” încă așa de bine la literatura actuală, recunosc), dar mă doare capul când aceștia fac din orice carte de poezie ceva mai cuminte – cum sunt majoritatea – o gură de oxigen în mijlocul unui ocean opresiv de tineri poeți „mizerabiliști”, „minimaliști” sau „postumani” – în realitate, foarte puțini, dar suficient de vizibili (sau nici măcar) încât să constituie țapi ispășitori la îndemână.

Exact același gest îl fac veleitarii adeseori când se laudă unii pe alții, și am văzut chiar și în zilele noastre inși care, ca acum trei decenii, cred că literatura națională este amenințată de „postmodernism” și „textualism” și ridică în slăvi te miri ce neo-neo-romantic pentru marele merit de a „rezista” în fața acestei decadențe (ca mai toți care nu prea au mai citit poezie din școală, unii ajungând să scrie mai multe versuri decât au citit). Exact în aceiași termeni se vorbea și pe la 1900 (înaintea Marii Uniri), când cei de la revista Sămănătorul îi avertizau pe oamenii din țară de primejdia poeziei simboliste, de care însă nu auziseră decât puțini oameni în afara acelorași localuri bucureștene pe care le frecventau și sămănătoriștii.

Ca să răspund și la întrebarea ta, ieșită din tiparul interviurilor de genul acesta, trebuie să amintesc că sistemul unei literaturi poetice, în mod fatal, depinde în mare parte de linii de influență, grupări, curente și generații ca tot atâtea „căprării”. Aceste sertărașe fac posibilă critica/istoria literară. Numai autorii foarte pregnant individualizați (și care fac epocă) își pot permite să nu fie reduși numaidecât la etichetele pe care le poartă, însă acestea sunt o constantă de care doar cei invizibili nu au nevoie. Iar dacă încercăm să sondăm tărâmul vast al celor invizibili și neetichetați, vom vedea că, indiferent dacă cei cu pricina se declară a fi absolut originali și neinspirați de nimeni altcineva (iluzie pe care, după psihanaliză, ar trebui să n-o mai putem nutri), pur și simplu întâlnim acolo melanjuri sau chiar soluții relativ „pure” din poetici deja existente, aproape întotdeauna dintre cele consumate în istoria literaturii, de recuperat numai sub conștient, sub un alibi postmodernist... (Mai simplu spus: poți să nu citești cutare model al romantismului sau al modernismului și să aterizezi pe aceleași coordonate, însă nu trebuie să reinventezi apa caldă când poți fi cititor de poezie cu creionul în mână.)

Pe de o parte, nu pot blama pe cine încearcă să curteze o asemenea etichetă pentru a avea mai mari șanse de a fi prins într-o istorie literară (fie și într-un context marginal sau negativ, iar exemplul suprem de veleitarism piramidal care s-ar putea invoca aici este hilara mișcare paradoxistă). Pe de altă parte, te poți trezi într-o zi că nu (mai) ai nicio afinitate față de mișcarea respectivă, dar că o să rămâi și cu eticheta aia, ca Borges despre care se menționează că avut, scurtă vreme, o legătură cu ultraismul. Când criticii/istorici literari nu sunt suficient de deștepți, îți trântesc eticheta aceasta și unde nu trebuie, cum am pățit deja cu poeziile mele lirice care sunt confundate cu poezia conceptuală.

Cât e de interesat un scriitor/poet de receptarea critică a propunerii lui editoriale? Și în ce perspectivă? A circuitului cărții sale? A locului în istoria literară? A recunoașterii sociale? Altă perspectivă?

Ceea ce pui aici sub semnul întrebării ar revolta pe mulți dintre cei care mai cultivă imaginea – sau, cel mai adesea, sunt ei înșiși convinși – că ar fi dezinteresați de posteritate, ceea ce evident că este fals. A se vedea istoria canonului... După ce oamenii au început să se îndoiească în ceea ce privește lumea de dincolo, cultura europeană a ajuns să pună accent pe memoria culturală. „Nemuritorul Shakespeare” – iată o sintagmă care trădează esența problemei. Dar când zic „memorie culturală”, mă refer aici la selecție, la canon, și nu la arhivă, care se dezvoltă în timp, de la un punct oarecum independent de ideea de selecție. Altfel spus, arhiva ajunge cu timpul să cuprindă și tot ceea ce nu ar fi „demn” pentru memoria selectivă.

O consecință pozitivă a unei arhive neselective și nonierarhice (în teorie) este tocmai această egalitate care nu lasă loc de nedreptăți (care sunt inevitabile, e o condiție inerentă canonului) sau de excluderi. Un bun exemplu este/va fi chiar Institutul /rupere de rând/, unde, ca să fiu exhaustiv, a trebuit să renunț la orice pretenție axiologică. Chiar dacă marea majoritate a volumelor de versuri a căror apariție o consemnez nu mi se par nici pe departe poezie legitimă, nu pot să le exclud. Cele mai multe dintre ele poate nu vor fi niciodată recuperate și valorizate, însă există și un mic procentaj care are potențialul acesta. Chiar și Bacovia sau M. Ivănescu s-au aflat multă vreme în „purgatoriul” acesta.

Ceea ce este negativ la o asemenea arhivă este copleșitoarea „poluare” informațională (ca să nu mai spun de poluarea efectivă care susține industria editorială, toată hârtia ieftină din care ies atâtea titluri...). Un ocean de hârtie, ca de peturi (vorba regretatului Alexandru Mușina, „peternitate”). Și când te gândești că futuriștii visau să dea foc la muzee, la orice conserva memoria culturală, pentru a se lansa în viitor, fără opreliștea vreunei tradiții...

Revenind la întrebări... Luciditatea mea nu este un caz tipic. Scriitorii, de regulă, nu citesc cine știe ce teorie literară, sociologie a literaturii, nu prea se preocupă de problemele breslei, dar sunt orgolioși, caută să-și rezerve un loc cât mai la înălțime în istoria literară, să și-l cumpere chiar. Am avut chiar o ofertă la un moment dat, dar refuz din principiu practicile de genul ăsta. În schimb, recunosc că am încercat să mă mai bag în seamă pe lângă anumiți scriitori și critici pe care îi credeam mai deschiși la așa ceva, dar m-au întâmpinat cu indiferență sau chiar ostilitate când le-am arătat manuscrisul inițial la ulei de palmier, o singură poetă încercând să mi-l corecteze chiar (înainte să adaug anumite texte mai noi, unde se află și greșelile stridente care au ajuns în volumul tipărit). Încă aștept un critic și o cronică unde să pot vedea o încercare autentică și cât de cât reușită de a intra în miezul textelor mele, ceea ce m-ar bucura mai mult decât zece cronici diletante.

Poate părea surprinzător, dar sunt mulți poeți care neglijează importanța publicării la o editură cât de cât vizibilă, cu o oarecare distribuție. Am publicat pe banii unei edituri – Tracus Arte – care scoate multe titluri pe an, dar reușește oarecum să le asigure distribuție, aveau într-o vreme chiar și o librărie conexă în capitală (OpenArt). Unii autori, din principiu, nu publică niciodată pe banii lor (fiindcă asociază asta cu veleitarismul), dar mai sunt și nevoiți să închidă ochii la eventualele probleme. Există edituri de poezie care nu au site-uri actualizate și nici distribuție prea bună, uneori scoțând și pe piața „gri”, dar care s-au impus publicând fără bani autori mai prestigioși, iar pe veleitarii care voiau să fie și ei asociați cu prestigiul editurii i-a publicat cerându-le zeci de milioane, mult mai mult decât dacă ar fi scos la o editură-tipografie care nu face deloc promovare și le pun în brațe tirajul, să se descurce singuri autorii cu distribuția...

A murit Păunescu, Ana Blandiana și Dinescu nu mai sunt așa de proeminenți, nu a rămas decât Cărtărescu, care însă nu mai scrie poezie – poeții nu prea mai sunt personalități publice sonore. Încă mai există comune și orașe de provincie care își au barzii lor, dar cred că vor dispărea pe alocuri, odată cu moartea generațiilor care au prins comunismul. Dar pentru că acolo sunt comunități mici, încă se mai poate obține o oarecare „recunoaștere socială” dincolo de nivelul proverbialei scări de bloc, mai ales în conjuncție cu o altă profesie. Totuși, nu mai e același lucru ca în epoca literaturii orale. Poeții care persistă în pășunism nu reușesc decât imperfect să mai exprime sufletul unei colectivități anume... Poezia în modernitate tinde către lectura solitară, asta i-a și permis să se dezvolte dincolo de inteligibilitate și, cum să spun, neurotipicitate (adică poezia modernă, de la Rimbaud și a sa „dereglare sistematică a simțurilor” încoace, a fost una a devianțelor, iar acum, în poezia autobiografică, confesivă care a ajuns și la noi să fie practicată de mai mulți, am ajuns la un fel de schimb, aproape omogen, de confesiuni traumatice, prin care ne recunoaștem unii altora singura „normalitate”, a supraviețuirii).

Printr-o serie de împrejurări, am obținut o oarecare mică notorietate în Constanța. Cum s-ar zice, n-am avut concurență, am fost „regele chior în țara orbilor”. Plachetele mele – în ciuda prețului și a dificultății textelor – s-au vândut binișor la lansările locale pe care le-am organizat și am reușit să rezonez cu niște oameni și să obțin feedback pozitiv, foarte interesant uneori, sunt oameni care mi-au spus față în față lucruri percutante, intuiții peste ale celor foarte puțini care au încercat să scrie despre cărți. Pentru prima carte, cacao (2012), am obținut în 2013 un premiu de debut de la filiala locală a Uniunii Scriitorilor (invalidat după ce l-am supărat pe președintele filialei cu niște articole în care criticam oligarhia organizației), iar fotografiile de la ceremonie au ajuns, datorită foștilor mei profesori, pe un perete din liceul pe care l-am absolvit, Călinescu... Asta m-a bucurat, dar, în același timp, nu-mi fac iluzii despre recunoașterea aceasta imediată.

Totuși, îmi doresc uneori să fi rămas sub anonimatul pseudonimului (pe care, totodată, l-aș mai fi putut flexibiliza, sau m-aș fi mai gândit serios la practica heteronimelor), fără fotografii pe net, cât mai obscur. Poate așa aș fi reușit să scriu lucruri cu bătaie și mai lungă. Dar, pe de altă parte, trebuie să recunosc, e mai ușor să procuri volume de poezie când te știe lumea! Și despre asta ar mai fi de spus niște lucruri, dar prefer să trec sub tăcere...

Nu uităm că în România se cumpără foarte puțină carte, nu? Zi-mi numele a trei persoane, din publicistica numită „culturală” care fac servicii „bunăstării” literaturii românești de azi? Cu argumentare, te rog.

Aoleu, argumentare tocmai la întrebarea peste care voiam să zic pas. Da, în România chiar se cumpără mai puțină carte decât ar fi normal, raportând piețele celorlalte țări europene la numărul de locuitori. Piața noastră este evident subdimensionată, din cauza multor factori, de la legi și politici menite mai degrabă să descurajeze consumul de carte până la falimentul moral al învățământului.

Eu aș spune că, dacă poate conta ceva, ar trebui să conteze impactul profesorilor și nu carisma unui Marius Chivu sau Dan C. Mihăilescu, însă poate mă înșel. Așa cum îi spuneam unui poet care încă mai speră ca poezia să rămână o treabă serioasă și prețuită, trebuie să acceptăm faptul că de viitor (sau doar de prezent?) sunt „hipsterii”, oricât de superficial intenționați ar fi. Dar ce înseamnă „bunăstarea” literaturii românești de azi? Este asta o chestie materială în vreun fel? Întrebarea e așa de vagă că nu știu despre care servicii ar putea fi vorba. Poate ceva în genul lui Paul Cernat, care realizează (pe Facebook, e drept, nu într-o revistă) o rubrică despre scriitori morți, un fel de dicționar literar livrat pe bucăți digerabile. Multă lume îi urmărește postările, le consideră interesante. Uneori e prea conservator și didactic (deformare profesională a multor critici/profesori) pentru gusturile mele, dar e acceptabil și mă bucur când reușește să vină cu informații, uneori, inedite chiar și pentru mine. Am prieteni care mă întreabă când voi face vreo chestie asemănătoare, ca să popularizez poezia română mai bine, dar eu nu știu dacă mai vreau să fac așa ceva, am „dezgropat” destui prin 2010-2012, pe blog-ul meu. Nici nu am, în momentul de față, energia să mai fac așa ceva. Deși poate ar trebui să mai încerc... Se poate spune că am invocat trei persoane?

Cum își face poezia loc, cum reușește ea să ocupe un spațiu în geografia culturală? Vorbim despre acum și aici. Apoi: deși literaturii îi e mai greu decât altor arte să iasă din spațiul de limbă, cum vezi conectarea la (să zicem, doar) spațiul european?

Geografia culturală este dominată acum de imagine... Cinematografia, artele vizuale și cele performative domină categoric de vreo jumătate de secol, aș zice. Dar faptul că limbajul nu mai ocupă un loc central a fost analizat deja pe larg. În anumite sensuri pe care William Marx le explorează în cartea sa, ne-am luat rămas-bun literaturii. (Știu, zic banalități.) Poezia își face loc... ca marfă de lux produsă ieftin și în cantități inutil de mari. (Are sens ce spun din punct de vedere economic? Probabil că nu.) Poezia merge în localuri hipstărești. Mai poposește uneori și în galeriile de artă. Dar mai ales în cele din Occident. La noi, abia mai de curând (vezi ODD). Probabil că nu ne traducem suficient de bine, suficient de mult, în condiții suficient de bune. Nu am știut să ne punem la punct antologii de „export”. Marele succes ICR Patapievici – Cărtărescu. Există tot soiul de festivaluri și ateliere, burse de traducere, dar nu se întâmplă întotdeauna cele mai interesante interacțiuni posibile. O antologie reușită precum cea de poezie suedeză contemporană, Colonia poetică (2011), mai rar apare. Pe lângă un festival destul de profesionist realizat, Poezia e la Bistrița, se mai găsesc prin țară o droaie de alte festivaluri internaționale unde nici traducerile nu ți se pun la dispoziție. Poezia – sau, mai precis, accepțiuni diverse și uneori antagonice ale termenului – își face și și-a făcut loc mai bine pe Internet, pe marile rețele... Ceea ce a devenit deja banal. E drept, unor oameni li se potrivește Wattpad, în timp ce eu prefer să navighez printre avangardismele din arhiva Ubu Web. Sau e o pagină de Facebook unde se postează regulat din poezia concretă a ultimei jumătăți de secol, care nu se găsește pe toate drumurile.

Nu știu cum văd conectarea la spațiul european, sunt multe spații diferite. Și sunt mai mulți poeți francezi și portughezi cu care aș fi vrut să mă împrietenesc pe Facebook, dar nu mi-au răspuns la cererile de prietenie. Sunt cam stângace la completarea formularelor, cred că mi-ar trebui o mână de ajutor consistentă ca să prind o bursă. Am ratat o bursă internațională pentru scriitorii săraci (se pare că sunt bogat cu aproape 5 lei pe zi), acum mă întreb ce aș putea să nu ratez. Mi-ar fi prins bine o superputere...


 

Din „Ulei de palmier”

zen ușor

în fiecare noapte
se aude în zid
neregulat
un ceas
nici măcar o inimă.
de lene
nu mai pun
nici măcar o întrebare.
undeva
știința le cataloghează pe toate
pentru mine.

 

revoluția nepercepută

mi-am pus pe telefon
o sonerie subtilă:
time to find me
piesa celor de la seefeel
cu o frecvență oscilantă
pe care o pot auzi în destul de multe situații
dar care nu poate fi percepută cu ușurință
de către ceilalți.

 

centurile de siguranță

ÎȚI VOI ÎMPINGE MÂNA
CE SIMȚI?
E O STARE
CARE TE OBLIGĂ
*
scriu așa
pentru că nu-mi permit.
DEZASTRUL
apare când precizez vectorii.
dar mie îmi scapă
toată agitația asta.
mi se cere
să înving ipocrizia firească
să las în urmă obstacole pentru furnici.
am să fac să-ți vibreze pământul de sub tine –
dar șefu,
orice stabilitate ar fi amăgitoare: