Articole recente

Nominalizările la Premiile UNITER 2017

Gala Premiilor UNITER

ediţia a XXV-a

8 mai 2017

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara

Nominalizări

Pentru CEL MAI BUN SPECTACOL

  • Amadeus, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis Bucureşti
  • Artists Talk, un spectacol de Gianina Cărbunariu, la ARCUB – Centrul Cultural al municipiului Bucureşti. Co-producător Asociaţia Piese Refractare. Cu sprijinul Institutului Goethe, Ambasadei Franţei la Bucureşti şi a Institutului Francez
  • PASĂREA RETRO se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte, scenariul şi regia Radu Afrim, la Teatrul Naţional Târgu-Mureş – Compania „Tompa Miklós”

Pentru REGIE

  • Victor Ioan Frunză pentru regia spectacolului Amadeus la Teatrul Metropolis Bucureşti
  • Yuri Kordonsky pentru regia spectacolului În adâncuri la Teatrul Maghiar de Stat Cluj
  • Bobi Pricop pentru regia spectacolului O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii la Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti

Cel mai bun actor în rol principal:

Richard Bovnoczki pentru rolul Ciki din spectacolul No man’s land la Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti

Andrei Huţuleac pentru rolul Wolfgang Amadeus Mozart, compozitor din spectacolul Amadeus  la Teatrul Metropolis Bucureşti

Ciprian Nicula pentru rolul Christopher din spectacolul O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii la Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti

Cea mai bună actriţă în rol principal:

Alina Petrică pentru rolul titular din spectacolul Aglaja la Centrul European Cultural şi de Tineret pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” Bucureşti

Mihaela Trofimov pentru rolul titular din spectacolul Molly Sweeney la Teatrul UNTEATRU Bucureşti

Ana Ularu pentru rolul A din spectacolul O intervenţie la Teatrul ACT Bucureşti

Cel mai bun actor în rol secundar:

Miklós Bács pentru rolul Satin din spectacolul În adâncuri la Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Conrad Mericoffer pentru rolul Sergius din spectacolul Soldatul de ciocolată la Teatrul Odeon Bucureşti

Gheorghe Visu pentru rolul Nozdrióv, moşier din spectacolul Suflete moarte la Teatrul de Comedie Bucureşti

Cea mai bună actriţă în rol secundar:

Ana Ciontea pentru rolul Koróbocika, Nastasía Petróvna, moşiereasă din spectacolul Suflete moarte la Teatrul de Comedie Bucureşti

Ana Bianca Popescu pentru rolul Luka din spectacolul Soldatul de ciocolată la Teatrul Odeon Bucureşti

Antoaneta Zaharia pentru rolul Ecaterina din spectacolul Soldatul de ciocolată la Teatrul Odeon Bucureşti

Debut:

Radu Brănici pentru rolul Morritz din spectacolul Deşteptarea primăverii la Teatrul German de Stat Timişoara

Lavinia Pele pentru rolul Doruleţ din spectacolul Visul unei nopţi de iarnă la Teatrul „Tony Bulandra” Târgovişte

Iustinian Turcu pentru rolul Georg din spectacolul Martiri la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – Secţia Germană

Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic:

Biblia Neagră a lui William Blake, scenariul şi regia artistică Ilinca Stihi, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune

Dada Cabaret după Matei Vişniec, adaptarea radiofonică şi regia artistică Mihai Lungeanu, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune

Poveste despre tatăl meu de Radu F. Alexandru, regia artistică Gelu Colceag, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune

Cel mai bun spectacol de teatru TV:

Livada de vişini de A.P. Cehov, regia Alexandru Lustig, producţie a Societăţii Române de Televiziune (Casa de producţie a TVR)

Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian, regia Anca Maria Colțeanu, producţie a Societăţii Române de Televiziune (Casa de producţie a TVR)

Vandalul de Hamish Linklater, regia şi adaptarea Andreea Vulpe, coproducţie a Societăţii Române de Televiziune (Casa de producţie a TVR) – UNTEATRU

Premiul pentru critică teatrală:

Alina Epingeac

Doina Papp

Mirella Nedelcu Patureau

Cea mai bună scenografie:

Dragoş Buhagiar pentru scenografia spectacolului Cafeneaua la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi

Adrian Damian pentru scenografia spectacolului Iarna la Teatrul „Nottara” Bucureşti

Irina Moscu pentru scenografia spectacolului PASĂREA RETRO se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte la Teatrul Naţional Târgu-Mureş – Compania „Tompa Miklós”

- See more at: http://www.uniter.ro/nominalizarile-pentru-premiile-galei-uniter-2017/#sthash.8SxNWIkA.dpuf

 

I se spunea „buldozerul” și devenise model social

Era (cred că nimeni nu mai ține minte) un film cu Bud Spencer (a.k.a. Piedone) care avea titlul „I se spunea Buldozerul”. De asemenea, (iarăși nu cred că își mai amintește cineva) lipovenilor care au venit în interbelic să paveze Bucureștiul cu piatră cubică li s-a spus, și lor, „buldozere cu barbă”.
Iată, însă, că azi nici buldozerele umane nu mai sunt ce obișnuiau să fie. Spectacolul „BULL” de Mike Bartlett pus în scenă de Bobi Pricop la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad (și adus la Odeon în București pentru o fracțiune de timp) investighează azi o altă capacitate a buldozerelor umane, diferită și de puterea lipovenilor de a muta cu mușchii tone de pământ, și de cea a lui Piedone de a zdrobi cu pumnul sau cu pieptul toate elementele de decor: capacitatea de a trece peste oameni, prin oameni, de a-i zdrobi psihic, capacitatea de a nu reacționa la opreliști desuete ca morala și umanismul, de a trișa, de a manipula, de a intimida, de a atinge prin orice mijloace rezultatul dorit. Un erou al timpului nostru, dar nu în variantă romantic-lermontoviană, ci corporatist-motivațională.
Sunt trei colegi la un birou de vânzări. Urmează o concediere de 33% din efectiv. Aceasta se va face în urma unei evaluări. Chestii banale, de zi cu zi. Nu viață, nu moarte, nu otravă, nu pumnal, nu teofanii, nu cosmogonii, nu averi legendare. O leafă, probabil nu mare, dar sigură. Doar atât. E o ocazie suficientă pentru dramaturgul britanic de a investiga ce se află dincolo de conceptul de team building la modă pretutindeni și de a observa cum darwinismul social cultivat de companii atunci când ele se confruntă pe piață se transformă în mod natural în imoralitate atunci când este reflectat în interiorul uneia sau alteia dintre companii. Rezultă un pamflet social cu crochiuri ferme (dar lipsit, ca orice alt pamflet, de filigran), iar spectacolul devine un display de porniri reptiliene și narcisism. Tot ce în piață e blocat prin legi – cartelizare, calomnie, inside trading, dezinformare – e liber în relațiile informale în numele victoriei celui mai puternic, iar axa competenței profesionale dispare fără urmă, absorbită de o competitivitate triumfătoare.
Spectacolul lui Bobi Pricop, cu o scenă modulară plasată la jumătatea sălii de spectacol, împărțind spectatorii în două tabere, dă o interpretare geometrică a relațiilor interumane. În cea mai mare parte a timpului pe scenă se află trei personaje. Dialogurile dintre acestea îi așează uneori în triunghi, ilustrând spiritul competitiv, alteori co-liniar, pentru a ilustra deopotrivă similaritățile personajelor și distanța dintre caractere. Luminile unor neoane reci, neomenesc de albe, inundă scena cu o incandescență sterilă – un pamflet ea însăși la adresa rupturii dintre lux (din „lux, lucis”, latină – lumină, cunoaștere, strălucire, bogăție, pozitivitate) și calitate, specific (și el) vieții moderne. Costumele sunt creionate și ele după moda corporatistă, în alb și negru, dar, iarăși, ce știm din cultura clasică – faptul că albul e alb și negrul e negru – nu ajută prea mult. Albul nu mai e adevăr, ci poza adevărului și a binelui, iar negrul e doar o uniformă.
Personal, cred că puțin darwinism nu strică în relațiile sociale, dacă el e bine compensat cu alte valori fundamentale; că poate fi un adjuvant în adaptare și o cale spre performanță. Dar am găsit potrivită maniera Teatrului din Arad de pune o lumină roșie pe dezumanizarea la care poate duce acesta când e dublat de superficialitate și imoralitate și când e lipsit de comprehensiune și o doză minimă de omenie. Mă refer la actualul „fair-play”.

Bull
de Mike Bartlett
Teatrul Clasic din Arad
 
Regia:
Bobi Pricop
Traducerea:
Andrei Marinescu
Scenografia:
Velica Panduru
Distribuție:
Ovidiu Ghinita
Carmen Vlaga – Bogdan
Alex Margineanu
Andrei Elek
Distributie 2:
Ovidiu Ghinita
Carmen Vlaga – Bogdan
Alex Mihaescu
Andrei Elek
 
 

Spotight 2017 – Videoclipuri selectate

București, 2017, aprilie 20-23, de la orele 20.30 la 23,00 pe Calea Victoriei. Sute de mii de bucureșteni, zeci de mii de camere video și smarturi, sute de videoclipuri pe youtube. Iată o selecție. Mai degrabă pitorească decât reprezentativă.

 

 

Tablou de război: „No Man’s Land”

No Man’s land este un spectacol despre oameni. Pretextul este, într-adevăr războiul interminabil dintre (oricare) două tabere, dar, în acest caz, cel dintre sârbi și bosniaci. Spectacolul se bazează pe filmul de Oscar cu același nume al lui Danis Tancović, concentrat nu doar pe sublinierea absurdității războiului, dar, mai ales, pe distribuirea vinei comune. Indiferent de tabăra care ar fi pornit conflictul, niciuna dintre ele nu pare să încerce să îl înceteze. În adaptarea de la Teatrul Național din București, textul vorbește despre situațiile care îi forțează pe sârbi și pe bosniaci să fie dușmani, deși relațiile dintre ei sunt, la bază, de prietenie.

Personajele cheie sunt un soldat sârb, Nino (Ciprian Nicula) și un soldat bosniac, Ciki (Richard Bovnoczki) care sunt prinși împreună în tranșee, între cele două tabere, în așa numitul no man’s land. Cei doi sunt soldați, în mod clar, extrem de diferiți în ceea ce privește experiența, fie ea de viață ori de război. Nino se află pe front de trei zile și este un tânăr de nici 20 de ani, aruncat direct în zona de conflict. Ciki, pe altă parte este trecut prin greutățile tranșeelor și este vizibil afectat de pierderea unui prieten bun, Cera (interpretat de Mihai Călin). Sub corpul lui Cera, este pusă o mină săltăreață care se activează doar în momentul în care el lui este mutat. În general oamenii reacționează extrem de diferit în situații critice: fie că intră într-o stare de panică și devin violenți, fie se găsesc incapabili să acționeze în vreun fel. În ciuda presiunii situației, Nino și Ciki reușesc să comunice și să descopere lucruri unul despre celălalt, ajungând să se întrebe chiar de posibilitatea unei prietenii reale dintre ei în cazul în care războiul nu ar fi început. E adevărat, discuțiile dintre cei doi se învârt, în mod special, în jurul motivului izbucnirii conflictului, fiecare atacându-l pe celălalt, orbiți de un absurd naționalism: „Ai voștri nu se opresc niciodată!”. Vina este aruncată de ambele părți. În mijlocul certurilor dintre Ciki și Nino, însă, Cera se trezește și devine un fel de martor-arbitru al discuțiilor lor. Replica lui cheie „Ce contează cine a început? Suntem cu toții în același rahat” subliniază ridicolul situației în care se află ambele tabere care luptă pentru interese în care nu se regăesc.

Personajele care completează imaginea acestui tablou de război sunt, în primul rând, ceilalți soldați de pe front, atât sârbi, cât și bosniaci, care încearcă într-o manieră pașnică să își dea seama de ce anume se întâmplă în zona în care se află cei doi. Apoi sunt ștrumfii UNPROFOR, o brigadă a ONU neutră politic în acest conflict, care intervin doar pentru a salva răniții și, în cele din urmă, sunt jurnaliștii care relatează doar parțial știrile de pe front și care alimentează furia taberelor prin subiectivismul reportajelor. Poate că spectacolul s-ar fi putut juca în doar trei personaje, da. Însă toate intervențiile soldaților, a ștrumfilor sau a reporterilor, au rolul lor bine definit și completează armonios tabloul de război din No Man’s land.

Regizorul Alexander Morfov a colaborat excelent cu scenograful Nikola Toromanov și împreună au creat un spectacol complet și complex. Actorii din distribuție se mulează excelent pe roluri și pun în valoare exact adâncurile naturii umane chiar și în cele mai aspre condiții. Detaliile scenografice sunt remarcabile: de la un semn al păcii timid desenat pe casetofonul de pe scenă, la steagurile mândre ale fiecărei tabere, spectatorii sunt bine ancorați în tranșeele imaginate ale producției. Iar dacă nici subiectul dur al războiului și nici maniera amuzantă în care este creată atmosfera, în fond, amară, nu sunt pe placul unui spectator foarte critic, atunci, cu siguranță ilustrația muzicală va fi, căci nu cred că s-a născut acela care să reziste în fața lui Bob Dylan, Dire Straits, The Doors și Johnny Cash într-un singur spectacol.

No Man's Land

de Danis Tanović

Traducere: Andrei Marinescu

Regie și adaptare: Alexander Morfov

Asistent regie: Claudia Machedon

Ilustrație muzicală: Alexander Morfov

Decor: Nikola Toromanov

Asistent decor: Ioana Iliescu

Costume: Andrada Chiriac

Light design: Chris Jaeger

Lupte scenice: Attila Nemeș

Translator repetiții: Iulia Bahovski

Regia tehnică: Silviu Negulete

Video: Andrei Florea

Lumini: Ionel Docan

Operator orgă lumini: Cristian Simion

Sunet: Aurel Sima, Florin Necșoiu

 

Distribuție

Cera: Mihai Călin

Ciki: Richard Bovnoczki

Nino: Ciprian Nicula

Rambo / Generalul Schwartz: Marcelo-S. Cobzariu

Sergentul Marchand: Rareș Florin Stoica

Căpitanul Dubois: Mihai Munteniţă

Pierre, soldat Unprofor: Ionuț Toader

Georges, soldat Unprofor: Andrei Atabay

Mile, ofițer sârb: Denis Hanganu                              

Bosko, soldat sârb: Vitalie Bichir

Celo, ofițer bosniac: Eduard Adam

Emir, soldat bosniac: Mădălin Mandin

Mirza, soldat bosniac: Adrian Iosif Pop                            

Sergentul Müller, genist: George Piștereanu

Jane Livingstone, reporter CNN: Alexandra Sălceanu/Aylin Cadîr

Martha: Fulvia Folosea

Soldați / Reporteri: Nicolae Dumitru, Ionuț Niculae, Aurel Ungureanu, Silviu Negulete                          

Foto: Florin Ghioca

În infer(n) orice e permis

Un articol de 
ADINA LATEȘ

 

REFUGIUL

de Jennifer Haley

Traducerea Ionuț Grama

Regia Horia Suru
Decorul Maria Miu
Costume Diana Sav
Muzica Silent Strike
Visuals Dan Basu

Cu: Mugur Arvunescu, Nicoleta Lefter, Cezar Antal, Sandra Ducuță, Ionuț Grama

Teatrul Odeon

Cum ar fi să devii prin toți porii avatarul pe care ți l-ai creat? Cum ar fi ca virtualul să capete pe deplin valențele realului și să nu mai poți face diferența dintre lumi? Noul spațiu e un no man’s land sau este unul guvernat de legi? E nevoie de un Dumnezeu pentru ca moralitatea să existe? Sunt întrebări prilejuite de spectacolul Refugiul, regizat de Horia Suru, cu Mugur Arvunescu, Nicoleta Lefter, Cezar Antal, Sandra Ducuță și Ionuț Grama.

În linii mari, Refugiul se apropie foarte mult de stilul filmelor futuriste Matrix&co. Cu alte cuvinte, mijloacele cinematografice sunt mutate în sala de spectacol, scenografia, realizată de Maria Miu, fiind una complexă. Elementele multimedia (Dan Basu) fac ca trecerea dintr-un format cinema într-unul teatral să fie credibilă, iar proximitatea creează o senzație (și o experință, în definitiv) mult mai interesată decât aceea a vizionării unui film sci-fi. Glisările dintr-un mediu într-altul prin ușile de sticlă și pe trapezul metalic induc ideea teleportării, a ușurinței deplasării de la virtual la real și invers.

Într-o lume care pare că nu-și mai mulțumește locuitorii, utilizatorii infer-ului, succesorul internetului, își creează avataruri - care înseamnă de fapt o recorporalizare -, nu doar pentru a nu fi recunoscuți în Refugiu, ci mai ales pentru a lăsa în urmă o identitate în care, probabil, nu se mai regăsesc. Această stare este materializată prin manechinele atârnate de tavan, păpuși Iris (prezența tonică a Sandrei Ducuţă) identice, multitudinea de fetițe care reprezintă, aș zice, desinguralizarea identității. Interesant este cum a fost creată vizual impresia posedării și a manipulării avatarului - dedublarea, în fond, a personalității sub un alt chip. Transferul în acest univers de tipul second life se face prin fum și jocuri de lumini în spatele oglinzilor semi-transparente.

Evident, dincolo de povestea captivantă și de scenografia elaborată, spectacolul ridică întrebări de ordin ontologic și deontologic. Cât mai ești tu când te pierzi într-o a doua lume care e chiar mai intens senzorială decât ce cunoști, o lume fără Dumnezeu. "Dumnezeu e atunci când suntem împreună", spune fetița, realizându-se, astfel, o echivalență problematică: Papa = creatorul Refugiului = Dumnezeu?. Alții ne-au învățat că dacă Dumnezeu a murit, orice e permis, chiar și crima. Personajele sunt supuse unui joc în care limitele umanului sunt permanent testate: fiind un tărâm imaginar, dorințele divergente (homosexualitatea, pedofilia, incestul) sunt ele permise sau trebuie sancționate indiferent de medium? De menționat este cum Mugur Arvunescu (Sims/Papa) combină riguros sensibilitatea și rațiunea cu dorința, amintirile. Până și personajul care ar trebui să fie cel mai rece, detașat, anchetatorul (jucat de Nicoleta Lefter) intră în zona afectivității, pierzându-se în mrejele lumii virtuale prin Doyle (interpretat cu multă sinceritate de Cezar Antal). Deși este un univers construit pe premiza absenței iubirii, sentimentele sparg gheța, ceea ce arată că umanul nu poate fi pe deplin eradicat.

Întreg procesul interogării face trimitere la poliția secretă – Securitatea -, ochi care te privesc din umbră, în adâncul intimității - element esențial în distopii -, doar să menționăm 1984 al lui Orwell. Aceste momente de realitate frustă (interogatoriu monoton, linear) inserate în paralel cu imaginarul Refugiului constituie o structură interesantă, de tipul unui roman (sau film Lars von Trier): de la trecut la prezent, de la geneză la distrugere. De altfel, spectacolul te ține pe marginea scaunului - nu degeaba prima reacție este să-l compari cu un film. La final, când avatarurile se anulează, Papa și Woodnut privesc un tort invizibil făcut, în Refugiu, din mii de cristale. De aici se naște o întrebare fundamentală: ce rămâne în afara infer(n)-ului? Doar imaginația.

„Schneider & Schuster” sau cum să-ți spui viața printr-un banc

Un articol de 
ADINA LATEȘ

 

Schneider & Schuster

de JOSHUA SOBOL
Traducător: ADA MARIA ICHIM

Cu MIHAI CĂLIN și RICHARD BOVNOCZKI

Regie, ilustrație muzicală: LUCIAN PAVEL
Scenografie: MIHAI PĂCURAR
Grafica afiș: MIHAI PĂCURAR
Coregrafia: SILVIA CĂLIN

Durata spectacolului: 75 minute

ARCUB

Schneider & Schuster, regizat de Lucian Pavel, este un spectacol despre prietenie, care se conturează minut cu minut în fața spectatorilor, dincolo de capcanele prin care istoria îi încearcă pe protagoniști. Implicit, este o poveste despre viață derulată grăbit în stilul fast motion al filmelor mute, de la punctul de întâlnire, până la bătrânețe și uitare.

Vârstele omului sunt reprezentate prin vârstele omenirii, prin îmbătrânirea și înțelepciunea (poate) căpătată în câțiva ani de istorie crudă care îmbătrânește prematur. Spectacolul începe cu perioada interbelică, a înfloririi ce oferă un aer proaspăt, cultural, pentru a trece prin război și a ajunge în capitalismul sălbatic. Sunt poveștile a doi evrei din Polonia care încearcă să iasă prin teatru din istoria care îi macină și îi torturează.

Spectacolul se construiește cel mai adesea prin tehnica teatrului în teatru (sau metateatru), fiind percepută ca o modalitate de escapism din realitatea care oricum bântuie personajele. Însă granița dintre lumea reală și fascinantă este blurată, astfel că observăm cum contextul se dizolvă încet în text. Pe alocuri, nu știm dacă ei se joacă regizând-și piesa în piesă sau dacă actorii – Mihai Călin și Richard Bovnoczki – joacă realitatea istorică. Altfel spus, nu avem certitudinea că ei au ieșit din metatext sau au rămas prizonierii lui.

Arta ca mod de evadare dintr-o realitate care îi seacă de trăiri (și de identitate), într-o perioadă a extremismului politic – nazism și comunism –, este un laitmotiv bine țesut pe toată durata piesei. Personajele pierd din mâini cronotopul, nemaiștiind de cât timp se află acolo; spațiul, de asemenea, devine incert (unde acolo – pe scena Teatrului din Lodz, în lagăr sau în Siberia?). Nu mai știu dacă sunt actori în deplin control asupra rolurilor sau dacă personajele le-au acaparat și se joacă singure.  

Deși cei doi se situează de multe ori la poluri opuse, dorința de afirmare este la fel de puternică pentru amândoi. Întrebarea “tu mă iubești? este repetată atât de Schuster, cât și de Schneider, dintr-o nevoie de a da vieții proprii un sens pentru Celălalt, într-o lume în care doar ei doi par să existe. Un răspuns afirmativ ar însemna o recompunere emoțională, o regăsire a unei semnificații mai pătrunzătoare – a înțelege, în fond, cine ești.

Un alt punct forte al spectacolului este reclădirea atmosferei specifice timpului (prin muzică și coregrafie), cu toate problemele de natură socială, umană și artistică. Un exemplu ar fi scena barului din Polonia în care mustește o atitudine ostilă față de comunitatea evreiască. Cu toate acestea, replicile sunt pline de miez și umor pentru a diminua din tragism într-un anticlimax bine construit. Deși elementele de decor/costum care recompun cadrul sunt limitate și se schimbă în fața spectatorilor, lăsându-se la vedere mijloacele prin care se creează piesa în piesă –, convenția dintre public și personaje se realizează, iar pactul se încheie prin jocul credibil al actorilor Mihai Călin și Richard Bovnoczki.

În centrul piesei se află dorința de putere și de control ușor de observat încă de la început, când singura speranță a lui Schuster este de a avea un „rolișor într-un spectacol al marelui Erwin Piscator, putând trece și de granițele ridicolului stimulat de Schneider (care se dă drept Piscator) doar pentru a-și îndeplini visul. Raportul de putere rămâne constant și în scenele următoare, Schneider fiind în postura torționarului din Siberia, iar Schuster, în cea a torturatului. De remarcat cum ofițerul KGB caută îngăduința și empatia publicului, plângându-și meseria grea, fapt ce arată că rolurile se pot dizolva, căci sunt interșanjabile.

Mai mult, lumea în capitalism este prezentată plastic prin Schneider, gras, cu burtă, care, după ani de înfometare, nu se mai oprește din mâncat și face o adevărată odă a fripturilor, a cărnurilor, a deserturilor și a delicateselor, spre amuzamentul publicului, mascând un mesaj, în esență, apăsător.

În final, raportul dintre personaje se schimbă prin inversarea funcțiilor: Schneider, îmbătrânit, este cel care participă acum la o audiție, având pregătit monologul lui Hamlet, însă identitatea sa e surpată și îngropată în uitare. Nu poate să-și spună replicile în idiș, în limba sa maternă, pentru că e moartă („au omorât-o”). De fapt, nu mai poate să rostească nimic, într-o amnezie forțată a originilor sale.

Ieșirea din uitare se produce prin umor, iar spectacolul poate fi văzut și ca o scrisoare parodică adresată istoriei. Până la urmă, „lumea e o scenă”, iar viața fiecăruia poate fi rezumată mereu „printr-un singur banc”.

„Nebun din dragoste”, o poveste americană

Nebun din dragoste

de Sam Shepard

Traducere: Andrei Marinescu

Regia: Claudiu Goga
Decor: Ștefan Caragiu
Costume: Liliana Cenean
Muzica: Valentin Luca
Asistent scenografie: Iulia Popescu

TEATRUL NAȚIONAL BUCUREȘTI

 
 
Distribuție:

Eddie: Gavril Pătru
Bătrânul: Mihai Călin
May: Diana Cavallioti
Martin: Ioan Andrei Ionescu
Figurație: Camelia Moise

Fotografii: Bogdan Spătaru

 

 

Nebun din dragoste este o piesă despre dragostea bolnăvicioasă a timpurilor noastre. Povești de iubire fericite oricum știm că foarte rar se mai găsesc, iar asta se întâmplă pentru că cele mai multe sunt un rollercoaster emoțional. Cea a lui May și a lui Eddie este cel mai bun exemplu.

Spectacolul montat de Claudiu Goga la Teatrul Național din București are la bază un text al lui Sam Shepard, care seamănă de cele mai multe ori cu un scenariu de film hollywood-ian. Decorul este de scenă americană în care vedem o pompă de alimentare uitată de timp într-o parte, iar în centru o cameră de motel care a devenit acasă pentru cel puțin un personaj. Totul este simplu în aparență, în camera-casă spectacorii văd un balansoar în care va sta un personaj mai mult sau mai puțin imaginar, bătrânul (Mihai Călin). Rolul lui se divulgă pe parcurs, la fel și importanța lui în povestea de dragoste toxică dintre May și Eddie (Gavril Pătru). May este un personaj complet, iar psihologia ei este dezvăluită treptat de Diana Cavallioti. Este o femeie inteligentă care încearcă din răsputeri să fie puternică, însă slăbiciunea ei a fost și va continua să fie Eddie. El o supune și o îndepărtează în același timp, o manipulează și o iubește și este la fel de indecis. Spre deosebire de May, Eddie reușește însă de fiecare dată să plece, să rupă toate legăturile și să-și trăiască viața independentă plină de distracții, mereu întorcându-se, mereu găsind-o pe May, victima lui, oriunde s-ar afla. Cel de-al patrulea personaj este Martin (Ioan Andrei Ionescu) care sugerează încercarea eșuată a lui May de a depăși drama și dezamăgirea în dragoste. Spectatorii vor fi surprinși să afle povestea completă dintre May și Eddie, pentru că da, secretele sunt ținute bine ascunse, iar dialogurile nu dezvăluie decât frânturi până la un moment în care totul este relatat.

 

 

Intensitatea acestui spectacol este greu de descris, personajele și replicile fac spectatorii să se pună în locul lor, al lui May și al lui Eddie, și să reanalizeze situațiile și din punctele lor de vedere. Sau poate deja s-au aflat la un moment dat în locul lor? Cert este că veți urmări cu sufletul la gură producția de la Teatrul Național și, cu siguranță, veți vrea să o revedeți.

Exclusiv: Conferința „Braga – Povești și itinerarii balcanice”, cu Dragoș Bogdan

„Braga” e o băutură pe care mai toți o cunoaștem din locuțiuni și expresii („ieftin ca braga”), știm despre ea că are origini turcești și că apare în toate cărțile de memorii scrise în Bucureștiul vechi. Dispărută, până recent, în ultimele decenii din mai toate orașele românești, braga a fost reconstituită, ca rețetă culinară, dar și ca istorie balcanică, din fragmente, rezultând un demers de antropologie practică în care documentele istorice, reconstrucțiile livrești, taclalele și degustarea se amestecă pentru o anamneză a secolelor în care, cu voie, fără voie, țările române au făcut parte dintr-un mare imperiu: cel otoman.

 

 

www.b-critic.ro vă prezintă în exclusivitate - în înregistrări integrale - conferințele de joi de la Muzeul Municipiului București.

 

Filmele lunii aprilie – avanpremiere și recomandări

Premiere

Filme de public

The Boss Baby: Cine-i şef acasă?
Animație
vezi trailer

Power Rangers
Film SF cu liceeni cu superputeri.
vezi trailer

Unforgettable
Thriller cu răzbunarea unei foste soții.
vezi trailer

Going in Style
Comedie cu Morgen Freeman și banda lui de hoți bătrâni.
vezi trailer

Fast & Furious 8 (The Fate of the Furious)
vezi trailer

Pentru cinefili

Get Out (2017)
Albi și afroamericani într-un film de top IMDB.
vezi trailer

The Student (2016)
(M)ucenicul
vezi trailer

Viva
O dramă de familie.
vezi trailer

L’Odissee
Odiseea. Biografic despre Yves Cousteau.
vezi trailer

Încă pe ecrane

De neratat

Bacalaureat

Toni Erdmann

Ana, mon amour
vezi trailer

6,9 pe scara Richter
vezi trailer

La tortue rouge (Țestoasa roșie)
Oscar pentru animație

Moonlight / În lumina lunii
Filmul anului la Oscar

Silence

La fille inconue

Departe de tine / Far from here

Ghost in the Shell

Life / Viață, primele semne

2017 cele mai văzute filme în primele 3 luni în cinematografe (Video)

Box office Romania via Box Office Mojo

Cele mai populare filme în cinematografe în ianuarie 2017 au fost Assasin's Creed, respectiv xXx: The Return of Xander Cage:

În februarie pe primul loc s-a aflat, la început, Resident Evil: The Final Chapter, apoi Fifty Shades Darker. A treia săptămână a fost dominată de John Wick: Chapter Two, iar finalul a gasit filmul Fist Fight pe primul loc.

Martie a avut pe primele locuri filmele LoganKong: Skull Island, Beauty and the Beast (2017) și Smurfs: The Lost Village.

Mare-i ograda poeziei… (puțin realism)

Conform unui studiu IRES dat publicității în 2011, cititorii români par să prefere romanele, deși autorul „preferat” cel mai des indicat este Eminescu (cu doar 10%, căci „9% dintre respondenţi susţin că nu au un scriitor preferat”, iar „19% dintre intervevaţi nu îşi amintesc sau nu ştiu numele unui scriitor preferat”). 46% dintre participanții la studiu se declară cititori de poezie – în special femeile (53,2%), persoanele din mediul rural (52%) și cele care locuiesc în Moldova (51,4%). Clasamentul poeților preferați arăta astfel: 48% – Mihai Eminescu; 6% – Adrian Păunescu; 3% – George Coșbuc; 2% – Ion Minulescu și Nicolae Labiș, iar 22% nu au un poet preferat(1)... Este de la sine înțeles că aceste procentaje se vor a fi reprezentative pentru o masă de cititori care, în sondajele cele mai optimiste, se ridică la aproximativ jumătate din populația României...

Nu există statistici transparente asupra pieței de carte de la noi. Suspectez că o foarte mare parte din producție rămâne în afara comerțului – cărți care sunt doar lansate sau distribuite în particular de către autori (printre oameni deja cunoscuți, de regulă). În schimb, m-am ambiționat să cataloghez toate volumele de versuri – dacă spun „poezie”, unii îmi vor atrage atenția că „nu este poezie (bună/valabilă)” ce se publică uneori/adeseori sub această titulatură – care apar anual în România și Republica Moldova. Proiectul se numește institutul „rupere de rând”.

Fac acest lucru de vreo șapte ani încoace, de când eram nesatisfăcut că topurile criticilor literari sunt prea restrânse și fără diversitate, când credeam că sunt luate în considerare prea puține dintre cărțile existente (acum mi-am schimbat oarecum părerea, dar rămâne valabilă constatarea mea, și anume că nu este deloc indiferent locul în care publici sau modul în care te promovezi; uneori, singura șansă este să trimiți un exemplar câte unui critic cunoscut, sperând că, dintre numeroase alte volume primite, acesta va scrie tocmai despre volumul tău).

Multă vreme, am făcut-o într-un ritm relaxat; abia de curând am început să abordez lucrurile sistematic (a trebuit să-mi rezerv timp în care mă puteam ocupa de proiecte mai puțin sisifice) și să „plonjez” și în fișierele Bibliotecii Naționale, nu numai să pun cap la cap ce găsesc prin revistele literare, de exemplu (și aici aveam să constat că nu am căutat peste tot unde puteam). Căutarea este departe de a fi încheiată, dar am ajuns într-un punct de unde imaginea de ansamblu este vizibilă.

O primă concluzie: mai mult de o mie de volume apărute în 2016, un număr care este reprezentativ și pentru restul anilor 2010. Și în restul perioadei postdecembriste se poate constata existența a cel puțin câteva sute de volume pe an. În ceea ce privește perioada comunistă, nu am încheiat căutarea, dar ar trebui să avem în cele din urmă o imagine foarte exactă a limitelor planificării editoriale (doar editura Litera funcționa în regim de vanitate, pe cheltuiala autorului). Din punct de vedere cantitativ, se poate vedea deja că anii 1949-59 sunt mult mai austeri decât deceniile ulterioare. Perioada 1918-1948 de-abia aș putea spune că am început-o cu adevărat, dar va fi interesant să vedem cum arăta cu adevărat peisajul editorial dincolo de reperele intrate în istorie.

Este o mulțime impresionantă, „nisipică” de produse aflate adeseori, cum spuneam, la marginea sau în afara pieței (uneori chiar și la marginea legalității, când unele edituri, de exemplu, se folosesc de același ISBN pentru două cărți diferite sau nu respectă descrierea CIP – cunosc doar o carte în care respectiva căsuță este golită intenționat, volumul „0” al lui Mihai Teclu, care a apărut în 2005 la Editura Nouă (E9), dar care este trecută pe copertă „editura azero”). Este de la sine înțeles că, în aceste condiții, niciun critic nu poate ști absolut tot ce se mișcă. Și nici nu ar trebui: oricât de lipsit de prejudecăți ai fi la început, tot ai ajunge la exigență și blazare față în față cu atâtea volume. (Cum să nu ai suspiciuni de grafomanie când un autor – este cazul unui anume V. Umbreanu – scoate câte 5-10 volume în fiecare an?!)

Românul s-a născut poet”, dar nu și cititor de poezie. Trebuie spus că publicul „accidental” este, în mod inevitabil, cel mai numeros, iar publicul avizat, ca peste tot în lumea alfabetizată (acolo unde a pierdut teren poezia înțeleasă ca act sincretic în fața poeziei „de hârtie”), este rarefiat (mai rarefiat și mai dezorientat aici decât în alte părți? Poate doar o impresie excepționalistă). Nici profesorii și studenții de specialitate nu mai țin pasul (așa cum știm măcar de la Bourdieu, acesta este singurul public în rândurile căruia pot fi prizați scriitorii dificili, care nu pot aduce profit pe termen scurt, care nu pot sau nu vor să aspire la condiția de bestseller). Vine momentul în care trebuie să ne întrebăm ce factori contribuie la această situație și de ce aș considera important să o conștientizăm.

Abundența aceasta editorială de după 1990, datorată și relativei abundențe materiale (cele mai multe cărți fiind, se pare, tipărite pe banii autorilor, editurile de poezie care suportă cheltuiala fiind și cele mai selective/vizibile – desigur, perspectiva mea poate să fie greșită, deoarece lucrurile acestea nu sunt transparente și tind să fie stabilite la mica înțelegere), a fost stimulată de acea tendință din ultimul deceniu ceaușist de a îngrămădi debutanții în volume colective.

Pe lângă debuturile amânate ale generației anilor cei mai grei și recuperările poeților exilați, dispăruți după începutul perioadei comuniste sau marginalizați chiar și în anii „dezghețului”, trebuie luată în calcul și industria „talentelor” cenacliere sau festivaliere (astăzi glorii locale, „barzi județeni”), a celor care îngroșau rândurile prin antologiile de „omagii” – în care, desigur, erau și poeți altminteri „serioși”, dar oportuniști sau nevoiți să fie oportuni – și care, uneori, aveau mai mare trecere în condițiile cenzurii aspre (până la absurditate), deși oameni precum cei care lucrau la Cartea Românească încercau să mențină un echilibru. (Să ne amintim cum Florin Mugur a fabricat un text de escortă care s-o facă pe Mariana Marin să pară a fi o poetă a „păcii”, și asta doar ca respectivul volum să treacă de cenzură.)

Aceste straturi sau, cum sunt numite peiorativ, „ligi inferioare” (sintagmă care trădează faptul că în centrul câmpului literar lucrurile sunt văzute chiar ca într-o competiție) sunt astăzi dominante în multe locuri din provincie (unde, de exemplu, această „masă” a contribuit la formarea unor filiale ale Uniunii Scriitorilor din România, filiale a căror existență va fi tot mai greu de menținut pe măsură ce îmbătrânesc și mor membrii), dar tind să fie vizibile și în orașele și chiar spațiile editoriale „centrale”.

Unora dintre autori nici nu le pasă dacă volumele lor ajung la public, dar le pasă când trimit pe adresa readcțiilor și exemplarele ajung să fie semnalate de generoșii critici de întâmpinare (care trebuie să aibă și ei despre ce să scrie, nu?...). Astfel, prin politețea, interesul și/sau discernământul discutabil al celor implicați, ajunge să se strângă dosarele de receptare care să-i bage pe autori, eventual, în Uniunea Scriitorilor (și apoi să le consolideze poziția; așa se ajunge la cuantificarea „valorii” în numărul de cronici și „prestigiul” criticilor, care ajung să scuze lipsa de impact în afara redacțiilor).

Să nu alunecăm nici în extrema opusă: populismul. Mai ales după 2005-2010, în librării au început să apară volume bine ambalate, unele chiar de succes comercial. Un iv cel naiv sau chiar un Marius Tucă, prin calcule de marketing, au ajuns să dea lovitura în rândurile publicului ceva mai larg (față de cercul restrâns al celor care chiar caută volume de poezie prin librării). În textele lor și ale altora se regăsesc împrumuturi abia mascate din Adrian Păunescu, Nichita Stănescu sau alte repere la care a rămas memoria colectivă, ca să nu mai spunem de Eminescu și de ceilalți despre care, iată, învățăm cu toții la școală. O mare diferență...

Imitațiile și imitatorii există dintotdeauna în poezie, dar aș spune că instituțiile noastre încurajează conformismul retractil și nostalgiile tradiționaliste. Învățământul românesc încă ne face să ne raportăm la modelele culturii noastre mai mult ca la idoli (tara protocronismului ceaușist), dar, chiar dacă temperăm acest elan, rămâne problema structurală: descriindu-i pe cei mai importanți din istoria poeziei românești ca pe niște „modele poetice” și arătându-le elevilor destul de târziu alte tipare (moment în care cei mai mulți sunt deja convinși că numai ce-i „ca Eminescu” e poezie), se ignoră faptul că însăși istoria aceasta o fac numai cei care își impun diferența (fie ea sau nu „de ultimă generație”). Structura sistemului nu se dezvăluie cu adevărat

Nu puține sunt revistele și site-urile, chiar dintre cele cărora li se acordă importanță, în care am întâlnit texte de autori „obscuri” sau „consacrați” (și aceste noțiuni tind să fie relative) în care se deplângea starea literaturii/poeziei actuale fără a se propune altceva decât priviri în urmă. Fie că blamează „mizerabilismul pornografic” al tinerilor (vizibili în plan literar), fie că încă se cred în epoca „postmodernismului” și a „textualismului” (!) de acum 2-3 decenii, respectivii posedă o înțelegere îndoielnică a acestor noțiuni, pe care le acuză nediferențiat de „nihilism”, de „distrugere a valorilor naționale” și alte sintagme care, între altele, demonstrează încă o dată că nu fac distincția dintre caracterul realmente negator al avangardelor istorice (pe care le consideră „minore”, nesemnificative) și reminiscențele blajine din postmodernitate, dintre distrugere și ironie. (Dacă nici un (vai) mare academician ca Eugen Simion nu depășește nivelul acesta, ce așteptări să ne facem în rest?)

Ținând cont de preocupările și tehnologiile care sunt curente astăzi și de însăși organizarea socio-economică a societății, mi se pare inevitabil ca în rândul tinerilor – sau doar a celor mai adaptați – să existe lejeritate în ceea ce privește literatura, iar ca în rest să existe o seriozitate anacronică (desprinsă din vârste mai optimiste ale erei Gutenberg), când nu de-a dreptul convențională sau, dimpotrivă, la marginile patologicului (sau a ceea ce a devenit patologic prin mutațiile literaturii – și sunt conștient că aici ne confruntăm cu sisteme de repere și valori care tind să se bată cap în cap. Să nu uităm am rămas o țară mai mult rurală, iar teoreticienii postmodernismului deja sugeraseră că aceasta din urmă este legată de ritmul cultural al metropolelor; nici măcar Internet-ul nu compensează cu totul diferențele de mediu). Încă avem mai multe biblioteci decât librării, dar că sunt rămase în urmă, iar nici librăriile nu stau așa de bine (la fel ca în cazul unora dintre edituri, cărțile de autori contemporani rezistă doar datorită vecinității cu tipăriturile școlare, care însă tind să ocolească librăriile și să fie comandate prin școli, în condiții de piață gri).

Cel puțin în ceea ce privește poezia contemporană vizibilă, nu te mai poți baza pe biblioteci, fiindcă aici sunt dominante nepotismul și localismul (adică ajung în colecții volume scoase de autori locali, pentru că pe asta trebuie să facă angajații instituției bibliografie locală, ori colecții cu pretenții precum cele de la TipoMoldova – sunt curios câte biblioteci au comandat la 1260 de lei primul volum din așa-zisa Antologie de poezie română contemporană...). În afară de Cartea Românească (editura oficială a Uniunii Scriitorilor), editurile „mai serioase” de poezie sunt slab reprezentate. Mai bine te duci la o librărie gen Cărturești – dacă ai privilegiul de a fi în apropierea unui asemenea loc. Dacă nu, încerci să te descurci cu Internet-ul și să citești cronici pentru fragmentele citate din carte (dacă unele edituri încă nu se promovează pe Internet, să nu te miri că doar câteva din cele care există au bunul-simț de a posta mostre).

Dacă, din întâmplare, mai vrei să te adaugi acestui peisaj deja aglomerat, poți constata că e greu și să afli la ce să te raportezi. Poți să termini și Literele fără a fi acumulat suficiente informații sau fără a fi intuit prin exercițiul propriului scris gama posibilităților pe care le ai. Manuale de scriere creativă nu prea găsești (era unul pus la dispoziție în mod gratuit de către o editură universitară clujeană, dar fișierul este parolat în momentul de față), cursuri universitare nu prea sunt (doar la Brașov există tradiție susținută și vizibilă în acest sens; aici a predat, printre alții, Alexandru Mușina, care a publicat antum un fel de suport de curs care rămâne recomandabil în lipsa unor resurse mai accesibile cititorilor nespecializați: Teoria și practica literaturii), iar tot ce poți într-adevăr găsi este mai greu de sistematizat.

Evident, spun lucrurile astea presupunând că lumea vrea să învețe – dar sunt nevoit și aici să generalizez: e mai sesizabilă tendința de a ocoli lecturile „(de)formatoare”, care pot „contamina”, tendința de a publica și a intra în lumea literară fără a accepta sau a avea habar de funcția criticii, de pildă. Mulți nu conștientează că, indiferent dacă nu se „inspiră” de nicăieri, tind în mod natural să plonjeze în clișee, în tipare mai mult sau mai puțin dobândite prin minima școlarizare. Mai greu după atâta poezia clasică să accepți că acel areal care ne pare nouă confortabil (Eminescu nu era confortabil, era un pic „prea modern” chiar și pentru Maiorescu) este doar o mică parte din ce se poate face în poezie (și nu neapărat în „poezie”) și, mai mult, că trebuie să depășești zona de confort dacă vrei să evoluezi.

Dar mai contează să vorbim despre... inițieri? Limbajul nu mai are așa de mult putere (ceea ce ne influențează și scrisul), nici eu, cel care îți spune aceste lucruri, nu însemn mare lucru (ceea ce este o ușurare, a nu fi un brand), dar această joacă este un joc serios. Dacă nu vrei să-l joci, foarte bine (după cum vezi, mulți copaci consumați pentru toate volumele astea dintr-un gen pe care nu-l citește „nimeni” – așa sună stereotipul). Dacă vrei să-l joci, ai putea s-o faci în moduri mai responsabile. Aici însă ne-ar ajuta dacă am putea să și negociem în mod civilizat lucrurile. Sunt prea multe cutume în lumea literară – și prea multe reguli după care doar unii joacă, pentru că mai nimeni nu le spune cu voce tare (și cei care o fac sunt marginalizați de la sine: nu e cușer să faci politică literară verde în față). Dacă vrem să ne depășim egocentrismul și orgoliile excesive (fiindcă sunt orgolii și în „lumea bună”, presupusă ca fiind cool), trebuie să lucrăm împreună. Repet: cine încă mai vrea...

„I was a winner”, o investigare a dependeţei de joc

BIEFF 2017
Festivalul Internaţional de Film Experimental de la Bucureşti

„I was a winner” („Jag Var En Vinnare” în varianta originală), în regia lui Jonas Odell, a fost conceput ca un film documentar şi porneşte de la interviurile realizate cu o serie de persoane dependente de viaţa virtuală. Subiecţii investigaţiei, foşti rătăcitori prin lumi digitale, vorbesc despre motivele de evadare în realităţi alternative, momentele de acomodare, instalarea obsesiei pentru viaţa secundă, pendularea între cele două lumi, încercările de reîntoarcere în viaţa reală, decizia finală a ruperii vrajei. Regizorul – premiat cu „Ursul de Aur” la Berlin – este el însuşi specializat în construcţii digitale, în producţii bazate pe mixajul între documentar, acţiune live, animaţie şi tehnologie multimedia, prin urmare, în montajul final al peliculei, în numele celor intervievaţi vorbesc avatarurile lor dintr-o realitate virtuală. Animaţia-cadru se bazează destul de vag pe grafica jocurilor practicate de interlocutori, păstrând doar o atmosferă generală din scriptul acestora, şi propune propriul model de lume virtuală. Prin tehnica „în ramă”, într-un joc al jocurilor, personajele – fiecare sub aparenţa unui player character cât mai intim cu el însuşi – umplu o structură narativă care, la rândul ei, conturează relaţia individului cu realitatea alternativă, aproape desfiinţând graniţele perceptibile de demarcaţie dintre lumile posibile, dintre cele virtuale sau dintre ele şi cea reală.

În realitatea secundă

 „A fost mai mult o evadare personală din iadul vieții de acasă. Așa că m-am decis să intru puţin într-un joc. Bine, mai mult decât puţin, cam douăzeci-treizeci de ore pe săptămână. Am fost atât de absorbit de lumea mea din joc că nici nu am observat că soția mea avea o aventură.” – un bărbat singuratic aruncând din când în când un lemn în focul care lumina întunericul din peştera sa. „Stăteam cu toţii într-un birou, fiecare cu spatele la celălalt, la câţiva paşi distanţă. În loc să vorbim între noi în încăpere, vorbeam în joc.” – o femeie într-un spaţiu domestic nonconformist-exotic. „Nu e al naibii de nimeni aici. Nu, într-adevăr nu merită. Eu m-am cărat de-aici.” – un tânăr în armură de războinic păşind cu greu printr-o vegetaţie luxuriantă acoperită de ceaţă şi tăcere.

MMORPG, o punere în context

Jocurile aduse în discuţie de „I was a winner” sunt jocuri video de rol. Un astfel de MMORPG (massively multiplayer online role-playing game) presupune un numǎr mare de jucǎtori care interacṭioneazǎ într-o lume virtuală, fantastică în cele mai multe cazuri, asumându-şi rolul unui caracter ficṭional și preluând controlul asupra acṭiunilor lui. Fiind vorba despre o lume virtuală, apare discuţia despre un surogat al unei lumi reale pe care jucătorul o consideră eşuată şi despre nevoia acestuia de a-şi construi un nou univers-habitat. Ce oferă, în acest context, o lume secundă la doar un clik distanţă de subiect este o listă de răspunsuri la câteva dintre nevoile individului. Unul ar fi proximitatea electronică.  Viaţa în marile oraşe aglomerate, însoţită de invadarea intimităţii, sau, dimpotrivă, în mici localităţi destructurate, mobilitatea profesională care include forme de dezrădăcinare, lipsa generală de amabilitate a societăţii, toate reclamă un nou tip de apropiere de celălalt, prin selectarea lui pe criterii de interese, valori, preferinţe şi, totodată, prin accesarea mult mai facilă decât în viaţa reală a comunicării cu acesta. Un alt răspuns ar ar ţine de decorporalitate. O separare a esenţei omului de ceea ce este el material pentru a construi o lume ideală scăpată de sub rigorile impuse de actualele exigenţe politice, sociale, economice. Pe de altă parte, este aici şi o formă de manifestare a fluidităţii presupuse de lume actuală. Din moment ce lumea reală însăşi este fragmentată şi presupune multiple posibilităţi de manifestare şi de acţiune a individului, acesta asumă din ce în ce mai mult faptul că numărul de scene în care poate migra şi în care poate juca un rol e susceptibilă de a fi extins, până dincolo de graniţă.

Jocul în sine e artă

Venit mai mult pe filieră comercială şi mai puţin pe cea artistică, jocul de rol în mediul online a fost întâmpinat cu destulă reticenţă. Mai degrabă decât potenţialul alienării, i-a fost atribuit caracterul de consumator de timp şi, uneori, de bani. Jocul însăşi presupune conotaţii negative, centrate pe acuzaţii de frivolitate şi gratuitate şi pe ignorarea simbolismului lui fundamental. Şirul gânditorilor care au propus înţelegerea jocului în apropierea artei începe cu Friedrich Schiller şi ajunge la Gadamer. „Este folositor sa evocăm, în structurile sale, calitatea jocului omenesc de a fi un dat elementar, pentru ca elementul ludic din artă să nu fie văzut numai negativ, ca eliberare de obligaţiile unui scop, ci ca un impuls liber” – susţine Hans Georg Gadamer. Astfel, jocul, ca şi arta au un caracter de reprezentare/autoreprezentare a lumii. Numai într-o singură perspectivă, ce a literaturii, jocul este similar poeziei care instituie reguli de limbaj,  sau prozei care construieşte lumi fictive, în timpuri şi spaţii proprii, cu reguli de funcţionare proprii.

BIEFF 2017

Festivalul Internaţional de Film Experimental de la Bucureşti se centrează pe experimente cinematografice inovatoare, cu un focus special asupra lucrărilor semnate de artişti vizuali ale căror lucrări sunt destinate predominat muzeelor şi galeriilor de artă şi doar rareori sălilor de cinema.

"I was a winner" a fost prezentat la BIEFF cu sprijinul Ambasadei Suediei în România.

Regie: JONAS ODELL
14'
 
Scenariu: Jonas Odell & Richard Dinter
Sunet: Frippe Jonsäter
Animație: Niklas Lundgren
Producător: Johan Edström
Producție: Apparat Filmproduktion AB
 

Figuri ascunse – chipuri și cifre

„Hidden Figures” este un film de divertisment, nu unul de artă. Dar un film de divertisment cu multă artă.

Un cititor grăbit de sinopsisuri ar putea eticheta producția „doar un alt film cu negri” și ar putea alege să nu îl vadă. Ar pierde 127 de minute de film agreabil, inteligent, savuros pe alocuri. Drepturile civile – dacă au ajuns să plictisească, cum par să o demonstreze unele evoluții politice – sunt prezente, dar sunt vândute discret, cu inteligență, umor și inventivitate. Povestea e a unor femei afro-americane care lucrează la NASA în perioada de pionierat, de dinainte ca SUA să poată trimite primii oameni în cosmos și de dinainte ca matematica necesară zborurilor cosmice să fie preluată de mașinile de la IBM. Erau vremuri când toate calculele erau făcute, aflăm din film, de o mare echipă de femei afro-americane, între care și cele trei protagoniste.

cine, ce, unde, când

Hidden Figures / 

Figuri ascunse
2016 ‧ Dramă/Dramă istorică ‧ 2 h 7 min

Regia: Theodore Melfi
Cu: Taraji P. Henson, Octavia Spencer, Kevin Costner, Janelle Monáe, Kirsten Dunst
Scenariu: Allison Schroeder și Theodore Melfi după o carte de Margot Lee Shetterly

Premii

 

OSCAR 2017: 3 nominalizări - pentru cel mai bun film, pentru cea mai bună actriță în rol secundar (Octavia Spencer ), pentru cel mai bun scenariu adaptat (Allison Schroeder și Theodore Melfi).

Globurile de Aur: nominalizări pentr cea mai bună actriță în rol secundar (Octavia Spencer ) și cea mai bună coloană sonoră

BAFTA: nominalizare pentru cel mai bun scenariu adaptat

Film online: O capodoperă a cinematografiei românești de dinaintea Noului val

CURSA (1975)

Distibuit internațional sub titlurile: Long Drive, The Race, Die Fahrt, A hosszú út, Kurs

Cursa, regia Mircea Danieluc

România, 1975

Distribuția

Mircea Albulescu, Tora Vasilescu, Constantin Diplan, Olga Bucătaru, Teofil Caliman, Mircea Daneliuc, Constantin Dinulescu, Francisc Kovaci, Paul Lavric

Echipa

Scenariu: Timotei Ursu (după o idee de Petru Vintilă); Muzica: Lucian Metianu; Costume: Dumitru Georgescu, Imaginea: Florin Mihailescu

Premii

ACIN (Asociația Cineaștilor din România) – Premiul „Opera Prima” şi Premiile pentru imagine şi interpretare feminină (Tora Vasilescu) – România, 1975; Premiul pentru cel mai bun film de ficţiune şi Premiul de interpretare feminină (Tora Vasilescu) la Costinești – România, 1977

Festivaluri

Festivalul de Film de la Belgrad – Iugoslavia, 1975; Festivalul de Film de la Cairo – Egipt, 1975; Festivalul de Film de la Moscova – URSS, 1975

Date tehnice

Gen: dramă psihologică; Durată: 96 minute; Subtitrare: engleză; Culori: color; Sunet: Mono

Audiență

Distribuit în cinematografe în România, Ungaria și RDG.

Filmul este oferit de Cinepub.ro, site dedicat filmelor românești (scurt-metraj, lung-metraj și documentar), care oferă legal și gratuit vizitatorilor posibilitatea de a viziona filme românești prin intermediul unui canal YouTube. (vezi pagina filmului „Cursa” pe Cinepub).

Filmul impresionează prin naturalețe, atât în ceea ce privește scenariul, regia, cât și (poate în primul rând) jocul actoricesc. Atât regizorul, Mircea Daneliuc, cât și protagonista, Tora Vasilescu, se aflau la debut, erau încă studenți, dar, fiecare, este o prezență extraordinară. Daneliuc a mai făcut numeroase filme de mare valoare (fiind unul dintre stâlpii pe care s-a întemeiat Noul val românesc), dar niciunul nu a mai găsit același aceeași respirație proaspătă, aceeași privire agilă. Filmele lui ulterioare, multe, strălucesc prin alegorie și baroc și abia în cel mai recent, „Cele ce plutesc” (2009), regizorul își recapătă relaxarea de la debut. Tora Vasilescu, la un moment soția lui Mircea Daneliuc, a strâns, între timp, 40 de titluri (incluzând seriale tv), între ele producții importante precum „Glissando”, „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Croaziera”, dar și stilul ei a evoluat spre un registru naturalist, nemairegăsindu-și acuitatea și feminitatea fragilă din „Cursa”. 

Mircea Albulescu, actorul principal, este în cotele de mare maestru, fără a surprinde, dar confirmându-și la tot pasul calitățile și experiența. Nu a fost un rol ușor pentru el, acela de șofer de camion supragabaritic, nu a avut replici de mare substanță, nu a dansat tot filmul în jurul lui, nu a avut cum să-și expună măreția, dar reușește un rol de compoziție bazat pe minuțiozitate și detaliu. Alături de el, Constantin Diplan, de regulă un actor alb, predispus spre roluri mediocre, reușește să umplă cu mare succes pielea unui personaj care se mulțumește cu rolul său de secundar, fără a face, totuși, figurație.

„Cursa” e un road story și are toate secvențele acestui gen. Oameni necunoscuți merg întâmplător pe același drum și simpla lor alăturare va naște povestea. Eventual, de dragoste. Este genul cu narațiunea cea mai simplă pentru că nu are a face decât să pună laolaltă prejudecățile fiecărui personaj și să le amestece până la omogenizare. 

Cinematografia este preluată din noul val francez, cu cadre incomplete, prea lungi sau prea scurte, cu compoziții predominant dezechilibrate, dramatice, neliniștite și în continuă mișcare: de cameră, a camerei, în cadru, a cadrului. Remarcabil pentru un debutant, cum era Danieluc, nu e doar că înțelege mecanismele acestui limbaj cinematografic, ci că le utilizează cu mare precizie, niciodată de dragul lor, totdeauna pentru a le subordona poveștii. (N.I.)

Eva Sîrbu în „Mica hoinăreală prin road movie-ul românesc”:

Cursa poate fi socotit un „road movie” în adevăratul înţeles al termenului. Acţiunea se „desfăşoară” chiar pe drum, într-un trailer, condus de doi şoferi prieteni, care transportă o piesă grea, un mamut de agregat, dar şi o tânără femeie pornită în căutarea soţului pierdut — în fapt, adevărata „piesă grea” a transportului. Este o cursă de serviciu pe care timpul călătoriei o transformă într-o cursă de viaţă, dar şi într-o cursă a vieţii, o capcană pe care viaţa o întinde celor doi şoferi prieteni sensibili, în egală măsură, la farmecele pasagerei lor. O „cursă” care primejduieşte nu doar transportul, dar şi o prietenie. Timpul călătoriei, egal cu timpul filmului, devine astfel un timp al cunoaşterii de sine şi de celălalt şi, în cele din urmă, al limpezirii relaţiilor. (link)

Mircea Dumitrescu:

Cursa poate fi considerat primul film de după război care smulge masca idilizării, a denaturării, a confecţionării, a frivolităţii. De fapt, toate filmele lui Daneliuc, cu excepţia lui Glissando, izbesc prin structura lor de documentar, de reportaj. La o primă vedere, ele par destinate unei audienţe locale şi imediate, trecătoare. Însă prin forţa expresiei şi a compoziţiei, detaliul, concretul, localul, reuşesc să transceandă către sensuri profunde, să se deschidă unei largi audienţe. (link)

Andrei Crețulescu în articolul „Ce salvăm din filmul românesc ante-1989? – Cursa, Probă de microfon, Croaziera”:

În Cursa (debutul din 1975), un soi de Cuţitul în apă juxtapus până la absurd pe scheletul Salariului groazei, Albulescu se joacă de-a Dumnezeu cu glas tare — până la finalul cathartic habar n-ai nebun, dacă-i o brută sau dacă-i un strigoi (probabil toate trei la un loc) —, iar regizorul însuşi apare în debut pe post, de reporter cu aptitudini de... regizor, anunţând, într-un generic pe cât de antologie, pe atât de „godardian”, obsesia pentru înregistrare/ supraveghere care va deveni tema celui mai titrat film din carieră.

Călin Căliman:

„Mă interesează – mărturisea regizorul în anii primelor sale filme – un cinematograf mai social”, în care să fie propulsată în prim-plan „relația individului cu mediul, cu societatea, cu el însuși, cu perechea”. Un astfel de film este Cursa. (...)  „Cursa” acestei metamorfoze sufletești nu ține de experiențe tranșante de viață, sau, altfel spus, poate că micile întâmplări ale cotidianului (survenite în relația individului „cu el însuși”, cu „perechea”) dobândesc semnificația unor experiențe tranșante de viață. (link)

Despre film, pe siteul regizorului

Temperament nestăvilit, ars de dorinţa de a face film, absolventul iatecist Daneliuc bate la porţile caselor de filme din epocă: mînecile îi sînt doldora de proiecte şi de scenarii.
"Cursa" reprezintă de fapt firimiturile de la masa unui conviv în graţiile casei de filme 1. Timotei Ursu, regizorul care scrisese o primă variantă de scenariu, cade însă în dizgraţie şi proiectul este aruncat în braţele outsider-ului Daneliuc, care chibiţa pe lîngă secretare şi portari. Versiunea finală a scenariului îi aparţine lui Daneliuc, deşi istoria oficială şi genericul filmului îl vor consemna doar pe Ursu.

Astfel, debutul lui Daneliuc stă sub-semnul paradoxului: unul dintre puţinii scenarişti români veritabili este nevoit să debuteze cu un proiect care nu-i aparţine şi, cu toate că rescrie integral scenariul, nu are dreptul să facă public acest lucru.

(fragment dintr-un articol citat fără autor și sursă: vezi tot articolul)

Mircea Daneliuc despre „Cursa”:

„L-am făcut [Cursa – n.n. I.-P.A.] cu pofta recrutului și pândit din toate părțile. Turnătoria platoului funcționa perfect și, de cele mai multe ori, înainte chiar să mă fi gândit la vreo șopârlă, mașina Studioului apărea în decor și Beno [Meirovici, producătorul-delegat al filmului – n.n. I.-P.A.]descindea cu un aer catastrofic. / – Am mandat să opresc filmul! / Dacă nu-mi stâlcea Dumitru Popescu finalul, mi-ar fi rămas, poate și un gust bun. […] Mă gândeam la Cannes și la handicapatul ce nu mai era copilul meu, mongoloidul colectiv, bun de expediat fără șansă unora care nu au organ să priceapă ce-i aici”.
Astfel, debutul lui Daneliuc stă sub-semnul paradoxului: unul dintre puţinii scenarişti români veritabili este nevoit să debuteze cu un proiect care nu-i aparţine şi, cu toate că rescrie integral scenariul, nu are dreptul să facă public acest lucru.

(citat cf siteului Istoria filmului românesc: vezi tot articolul)

„Fences” – tributul lui Denzel Washington pentru cinematografia clasică

Fences (Garduri)

SUA, 2016

Denzel Washington mai regizase un film important, „Marile dezbateri”, în 2002. De atunci trecuse multă apă pe Dunăre și la fel de multă pe Potomac.

Revine acum cu un film de mare forță, în stil clasic, centrat pe un personaj de mare forță (interpretat tot de Denzel Washington). Scenariul e semnat de August Willson (care a adaptat astfel o piesă scrisă tot de el), dar un tribut trebuie dat și lui Tenessee Williams, de la care sunt împrumutate caractere, ritmuri și forță dramatică. Jocul actoricesc este și el conceput ca un dialog cu marile performanțe ala actorilor care (întâmplător sau nu), tot în vremea lui Williams, au redefinit actoria de film: Oscar Wells, Marlon Brando, Burt Lancaster, Deborah Kerr. În rol secundar feminin, în „Fences” apare Viola Davis, deja laureată la Globurile de Aur și la Oscar.

Prestația actorilor este, de departe, punctul forte al filmului. Scenariul, și el foarte bun prin densitate, ritm și consistență, nu strălucește totuși la originalitate. Regia e în ton perfect cu scenariul. Tehnica cinematografică e discretă, ferindu-se, parcă, să deturneze povestea. Lipsesc așadar elemente importante ale unui film perfect. Dar Denzel, probabil, nici nu și-a dorit să facă așa ceva. Intenția lui, cum poate fi citită în cele mai mărunte finisaje din „Fences”, a fost să facă un film mare, puternic, în vechea tradiție a celor care, în anii 1950-60, când se petrece și acțiunea din film, puneau bazele transformării cinematografiei dintr-un meșteșug într-o artă.

Regia: Denzel Washington
Scenariul: August Wilson (după propria piesă de teatru)
Cu: Viola Davis, Saniyya Sidney, Russell Hornsby, Mykelti Williamson, Denzel Washington

Premii:
Oscar pentru rol feminin secundar - Viola Davis
Nominalizări la Oscar pentru filmul anului, cel mai bun actor în rol principal (Denzel Washington), cel mai bun scenariu adaptat (August Wilson).
Globul de Aur pentru rol feminin secundar - Viola Davis
Nominalizare pentru cel mai bun actor în rol principal (Denzel Washington)

Toate premiile

Miss Sloane. Un joc într-un joc într-un joc într-un joc

Miss Sloane (2016)

2h 12min | Drama, Thriller | SUA

 

 

 

Regia: John Madden

Scenariul: Jonathan Perera

Distribuția: Jessica Chastain, Mark Strong,
Gugu Mbatha-Raw, John Lithgow, Alison Pill,
Jake Lacy, Sam Waterston

 

 

 

Unii se vor grăbi să clasifice filmul ca genial. Vor face asta cei care înțeleg mai greu, mândri că, în final, au înțeles. Dar, din orice motiv - de la cele frivole (că se vorbește admirativ în mall despre el), la cele sobre (că are notă mare pe IMDB), „Miss Sloane” e un film ce merită văzut.

 

Pentru rolul din acest film, Jessica Chastain a primit o nominalizare (rol feminin principal) la Globuri. Nimic la Oscar. Răuvoitorii, în spiritul filmului, vor obiecta că ar fi câștigat dacă era nominalizată la rol principal masculin. E și ăsta unul din clou-urile peliculei. Că în lumea corporate cele mai adaptate exemplare feminine au egalat toate performanțele de eficiență și ferocitate masculină, aducând, în plus, un element, de regulă trecut cu vederea, al eternului feminin: o capacitate superioară de a țese intrigi. Personal, aștept studiile sociologilor care să arate dacă într-adevăr e așa sau e doar o fantezie „go-girl” a Hollywoodului. Cert e că personajul Jessicăi Chastain e, într-adevăr, magnetic. 

Subiectul filmului este lobby-ul pro și contra unei legi de restricție a achiziției de arme în America. Dezbaterile sunt vii, ideile nu lipsesc, nici cele riscante. („Nu-mi pasă dacă scrie asta în Biblie, în Constituție sau în horoscop”, spune eroina despre dreptul de a purta arme, apărat de amendamentul 2 al Constituției americane, argumentând că și Constituția e o lege și că ea poate fi schimbată pentru că acest amendament ține de o altă lume, cu alte reguli). Acțiunea e densă, ritmul e alert, ca spectator neamerican ești pus în dificultate de amănuntele locale ale activității de lobby sau de trimiterile la evenimente de ordin secund care nu au cum să nu-ți fi scăpat.

De Colombine știm de la știri și din filmele lui Michael Moore. De celelalte masacre din școli știm de la alte știri. Acesta e contextul. O inițiativă legislativă prevede restricția cumpărării de arme. Industria producătoare de arme (care, știm din surse independente, că, de decenii, asigură, prin firmele de lobby, cel mai mare volum de donații politice de la Washington) reacționează, încercând blocarea oricărei reglementări. Miss Sloane este desemnată să conducă această campanie a producătorilor, doar că o umflă râsul când aude conceptul de campanie al acestora. Bref, va ajunge să joace pentru adversarii industriei (n-am povestit decât primele zece minute din film).

Ecuația e simplă: industria are un buget enorm; opozanții un buget decent. Industria are o poziție stabilă, opozanții sunt în colțul challangerului. Nici cei care o angajează pe Sloane nu cred că e posibilă victoria, doar un rezultat strâns, care să facă posibilă reintroducerea legii în alte sesiuni. Dar Sloane e personajul principal. Creează (fără minciuni fățișe, cum e practica România) un mecanism de control al informației (și de ascundere a ei) prin care conduce un joc imens, la cele mai înalte niveluri politice, în care programează nu doar propriile victorii, ci și propriile înfrângeri, pentru a avea astfel un control total asupra adversarilor. Nu mai vorbim de lobby, ci de strategie, dar filmul are meritul de a-i surprinde pe alocuri și pe cei care le-au văzut deja pe toate. 

Filmografie reprezentativă John Madden

Nominalizat la Oscar pentru „Shakespeare in love” (1998)

Alte filme importante:

2011 - The Best Exotic Marigold Hotel 

2005 - Proof 

2001 - Idila capitanului Corelli 

„Varză, cartofi şi alţi demoni”. O aventură cinematografică a regizorului Șerban Georgescu

Din Festivalul Internaţional de Film Documentar One World România

Secolul douăzeci şi unu, un sat în Europa, patru mii de oameni care trăiesc din agricultură, o mie de tractoare, o singură problemă: „noi suntem tari la varză şi cartofi, dar nu ştim să îi vindem”. 365 de zile ca fermier: un experiment în cadrul căruia regizorul Șerban Georgescu decide să exploreze dinamica agriculturii româneşti practicate în satul Lunguleţu, acolo unde oamenii produc anual o sută de mii de tone de varză şi cartofi şi, ulterior, nu reuşesc să vândă decât prea puţin şi prea lipsit de eficienţă. Timp de un an, Șerban Georgescu devine agricultor pentru a înţelege. Rezultatul cinematografic al experimentului, o combinaţie de filmări live, reportaj şi imagini de arhivă, vorbeşte despre conexiunea dintre situaţia actuală şi experienţele colectivizărilor forţate. O suspiciune reziduală a agricultorilor pentru orice tip de asociere îi face să continue să lucreze individual în contextul unui tip de activitate şi de relaţii economice în care asocierea este esenţială. Iar efectul este întârzierea cu care populaţia rural-agricolă a României are acces la principiile dezvoltării.

 

Cinetica familiei în filmele recente ale Noului val românesc

 
Cristi Puiu închide, în ”Sieranevada”, 15 personaje în 60 de metri pătrați cât are o ”cutie de chibrituri” dintr-un bloc din orice cartier-dormitor al Bucureștiului. Cei 15 reprezintă cercul extins al unei familii reunit pentru o comemorare religioasă. Rezultă o docu-comedy-drama de 173 de minute în care camera de filmare se transformă într-un microscop. În fața obiectivului, relațiile de familie și relațiile interumane sunt disecate replică cu replică și expuse ca pe masa unui taxidermist.

 

 

Tematica cea mai evidentă a filmelor noului val românesc au reprezentat-o infractorii și marginalii: micii traficanți din ”Marfa și banii” (Cristi Puiu, 2001), bătrânul nimănui din ”Moartea domnului Lăzărescu” (Cristi Puiu, 2005), tânăra care face un avort ilegal în ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (Cristian Mungiu, 2007), pușcăriașii și traficanții de persoane din ”Eu, când vreau să fluier, fluier” (Florin Șerban, 2010), ”Loverboy” (Cătălin Mitulescu, 2011) sau ”Periferic” (Bogdan George Apetri, 2010), sihaștrii din ”După dealuri” (Cristian Mungiu, 2012), imigranții ilegal din ”București-Viena – 8:15” (Cătălin Mitulescu, 2000) sau ”Francesca” (Bobby Păunescu, 2012). Relațiile de familie erau schițate prin mai toate aceste filme, dar reprezentau un simplu fundal al dezvoltării subiectului, un instrument de caracterizare a personajelor, o calibrare tonală a acestora. Chiar și în aceste condiții, în care familia nu prezenta un interes aparte pentru regizorii și scenariștii români, regula generală este că, indiferent despre ce ar fi fost vorba în film, spectatorii făceau întotdeauna cunoștință cu mama sau cu tatăl personajelor (sau cu copiii demult plecați la casa lor), iar acest lucru se petrecea minim într-o discuție telefonică, dacă nu printr-o vizită inoportună.
Unele filme ale lui Radu Munteanu (”Boogie”, 2008, și ”Marți, după Crăciun”, 2010) sau Adrian Sitaru (”Pescuit sportiv”, 2008) explorează tematica familiei, dar axându-se pe relațiile de cuplu. Alte filme, precum ”Un cartuș de Kent și un pachet de cafea” (Cristi Puiu, 2004) și ”Occident” (Cristian Mungiu, 2002) analizează aspecte din relația părinte-copil, însă o fac destul de schematic, numai pentru a ilustra prin aceasta transformările sociale și de mentalitate apărute în societatea românească.

(O versiune restrânsă a acestui material
a fost publicată în revista Cultura, nr. 1 / 2016
sub titlul „Explozia cercului familial”)

Familia, un nerv inflamat al societății

Acționând ca un zoom care mărește și centrează prin ajustări treptate, regizorii români au selectat în perioada recentă familia ca pe un mediu predilect de expresie a tensiunilor sociale. Startul a fost dat de Cătălin Peter Netzer cu filmul ”Poziția copilului”, în 2013. O crimă produsă din culpă permitea regizorului să analizeze relația mamă-fiu mult dincolo de schematismul psihanalitic și să o găsească definitorie pentru o societate în care vinovăția a devenit un bun tranzacționabil. Filmul ”Ilegitim” (Adrian Sitaru, 2016) aduce un caz-limită, un cuplu incestuos frate-soră (în tradiția marginalilor de la începuturile noului val), dar construiește o poveste în care familia este portretizată ca un cumul de vinovății, asumate sau nu – de la medicul care și-a denunțat pacienții la Securitate, la fiul care își lovește și își insultă tatăl, culminând, evident, cu incestul. Alt tip de relații de familie, în sfera a ceea ce numim astăzi normal, este descris de Cristian Mungiu în ”Bacalaureat” (2016). Și aici, familia se bazează pe culpă, în cele mai diverse chipuri – de la infidelitate la trafic de influență și până la forme de vinovăție fără încadrare juridică, dar cu încărcătură morală și emoțională. Alte producții, precum ”Câinele japonez” (Tudor Cristian Jurjiu, 2013) și ”Acasă la tata” (Andrei Cohn, 2015) prezintă întoarceri ale fiilor rătăcitori, însă în situații în care apropierea dintre părinți și copii nu mai este posibilă pentru că între unii și alții faliile normale dintre generații s-au extins într-atât încât părinții și copiii nici nu mai fac parte din aceeași cultură. Deosebirile dintre unii și alții sunt totale, ca între o națiune și alta. Nu doar rutina zilnică îi desparte, ci și valorile, produsele culturale consumate, stilul de viață, stilul de îmbrăcăminte, stilul alimentar, până și vocabularul. Propriu-zis, nici nu mai vorbesc aceeași limbă.
Asemenea mecanisme cultural-economice, care fac ca indivizii să evolueze rapid, dar cu viteze diferite, și să ajungă în opoziție unii cu alții, fac din familia extinsă un loc în care un artist poate aduna toate tensiunile și provocările vieții contemporane.

Lary, medic în rezervă

Familia extinsă mai fusese în zona de interes a lui Cristi Puiu, în calitate de scenarist al filmului ”Niki Ardelean, colonel în rezervă” (r.: Lucian Pintilie, 2003), unde Puiu fusese co-scenarist. Acolo era vorba despre un fost militar care, odată pensionat, nu își mai poate găsi niciun reper nici în propriile gânduri, nici în societatea care se schimbă mult prea rapid pentru el și încearcă să se legitimeze prin viața de familie, ca ultimă resursă capabilă să certifice faptul că viața sa a avut, totuși, un sens. Însă familia e parte din societate și, în ciuda opoziției sale, se va transforma odată cu restul societății. În ”Sieranevada” tatăl a murit deja; lumea e strânsă la parastasul său. Dar asta nu înseamnă că nu mai are cine să se opună schimbării, că nu mai există personaje care să vrea să înghețe istoria. Dimpotrivă, în măsuri diferite, toate personajele o fac.
În cele trei ore ale unui film extrem de dens, despre care încă mai poți vorbi ore în șir (dovadă că regizorul dă acum interviuri lungi de trei-patru ore în care face precizări despre film), Cristi Puiu a adunat și a închegat într-un tot unitar foarte multe elemente din foarte mulți regiștri, cam tot ce afectează sau pare să afecteze viața de zi cu zi a unui individ. În plus, minimalismul specific noului val face ca toate acestea să capete o valoare de simbol și o pluralitate semantică ce extind și mai mult sfera interpretărilor.
În film își fac loc și așteptatele tensiuni părinți comuniști – copii postcomuniști, specifice vieții românești, dar ele sunt doar o fațetă. Tradiția – apărată de toate personajele, dar în forme diferite – nu se reduce poate reduce la cincizeci de ani mai traumatizanți sau nu. În colțul opus, schimbarea – pe care mai toate personajele o acceptă în forme diferite – nu are formă și dimensiuni; poate fi o nouă profesie, o nouă relație, un nou device, un nou statut, o nouă boală. Și nu doar lucrurile mari și grave pot argumenta Tradiția sau pot exprima Schimbarea. Filmul se deschide cu o altercație între doi tineri părinți cauzată de faptul că, pentru serbarea fiicei lor, tatăl a cumpărat o rochie și niște pantofiori nepotriviți, de Sleeping Beauty, nu de Albă-ca-Zăpada, ceea ce, deși el nu înțelege, este dramatic. Atunci când bărbatul încercă să argumenteze cu frații Grimm, i se dă în contraargument o ecranizare Disney.
Tocmai pentru că sunt forțate la adaptări rapide la valori și la non-valori, la concepții ale altora și la idei ale nimănui, personajele din ”Sieranavada” nu sunt zen, nu sunt mulțumite de ele însele și cu atât mai puțin de ceilalți. Devenite, dintr-un factor de echilibru, cum obișnuiau să fie, un factor suplimentar de stres, relațiile de familie sunt trasate pe limita subțire dintre îngăduință și agresivitate, sunt marcate de vinovății ascunse, mai mici sau mai mari, individuale sau de grup, și sunt tratate cu neglijența practicării unui ritual al cărui simbol a fost uitat de toată lumea.

Imagini din „Niki Ardelean, colonel în rezervă”, film ce a circulat și sub titlul „Niki and Flo” (sus) și din „Sieranevada” (jos).

Exclusiv: Conferința „Ontologiile etnice românești” cu Sorin Antohi

Desfășurată la Muzeul Municipiului București, în seria conferințelor de joi pe care muzeul le organizează începând din 2014, comunicarea lui Sorin Antohi a avut ca temă antropologia culturală și, ca punct de plecare, pe Emil Cioran. Subintitulat „Între «metafizicile ciobănașului» și «neantul valah»”, cu două expresii preluate de la Cioran, discursul lui Sorin Antohi a fost un one-man-show pe tema românismului, a națiunii, a identității, a modernismului și a anti-modernismului.

 

 

www.b-critic.ro vă prezintă în exclusivitate - în înregistrări integrale - conferințele de joi de la Muzeul Municipiului București.

 

Festivalul Enescu și Bucureștiul Creativ invită la înscrierea de proiecte

Proiectele pot fi depuse începând de astăzi, 22 martie 2017, până pe data de 15 iunie 2017, cu condiția respectării temei artistice și a condițiilor de participare de mai jos:
Tema artistică a Bucureștiului Creativ 2017
Proiectele trebuie să fie inspirate sau să aibă o legătură fie cu tema muzicală a ediției din acest an a Bucureștiului Creativ, Sonata pentru Violoncel și Pian în Fa minor, Op.26 de George Enescu, sau cu tema Festivalului Enescu 2017, ediție care și-a propus să pună într-o nouă lumină muzica și creația lui George Enescu, precum și muzica clasică. Ca parte a acestui demers, Festivalul va pune tehnologia în serviciul muzicii clasice și al creativității, prezentând lucrări cunoscute, într-o nouă abordare;  va aduce în prim-plan muzica contemporană, invitând pentru prima dată la București pe unii dintre cei mai cunoscuți compozitori ai momentului; va oferi publicului posibilitatea să se bucure de un număr record de lucrări de George Enescu (37) – două dintre acestea fiind în premieră istorică în Festival -, și va acorda matematica la sunetul muzicii, printr-o expoziție în premieră.
Vor fi selectate acele proiecte artistice care vor fi gândite astfel încât să ajute publicul larg și vizitatorii lor să descopere sau să creeze lumina din inima orașului. Ce înseamnă “lumină” pentru Enescu 2017? Festivalul oferă liniile orientative de mai jos, dar așteaptă propuneri cât mai creative și îndrăznețe, pentru a transforma din nou capitala, sub semnul lui Enescu:
- Unde există magie, există lumină: de fiecare dată când aducem o lumină nouă în viața noastră, descoperim o dimensiune, o perspectivă neexplorată. Adică ne îmbogățim, creăm, învățăm, simțim. Festivalul Enescu 2017 surprinde, și în același timp își păstrează structura și abordarea solide care l-au consacrat. Lucrurile pe care le știam, le vedem altfel.
- Lumină. Înnoire. Descoperire. Acestea sunt cuvintele cu care începe o experiență nouă. Lumina este antidotul umbrelor și al întunericului. Într-o lume înnegurată de frică și agresivitate, Festivalul Enescu este o sursă de lumină în viața noastră. Pentru că, așa cum spunea George Enescu, vorbește limba inimilor: “Muzica pornește de la inimă și se adresează inimilor.”

Cine poate participa la București Creativ 2017
Sunt încurajate abordările integrative care reliefează puterea creației, a muzicii sau a experienței enesciene și o completează cu valoarea unor aspecte nedescoperite sau redescoperite ale Bucureștiului ca spațiu urban și aduc o nouă lumină orașului și comunității.
Pot participa instituții publice, companii, ONG-uri, artiști, persoane fizice.
Proiectele din cadrul Bucureștiului Creativ vor fi grupate în:
1)     Grădina Festivalului: cuprinde spațiile verzi din fața Ateneului Român și a Sălii Mari a Palatului.
2)    Orașul Festivalului: locații din spațiul public (Piața Roma, Piața Sf.Anton, Piața Colțea, Băneasa Shopping City, Sala Radio) și alte spații posibile propuse de aplicanți și de parteneri.
3)   Festivalul meu: companii/ asociații/ organizații/ furnizori de produse și servicii pot participa la Bucureștiul Creativ prin realizarea de produse și oferte speciale cu ocazia Festivalului.
Ce tip de proiect poate fi înscris?
De la abordările din zona de artă contemporană, la instalații destinate spațiului public, lucrări care includ un mix de sunet și imagine, integrând lumina, perspective de arhitectură sau abordări care încurajează redescoperirea orașului într-un mod creativ. De asemenea, abordări care includ și arte precum fotografia și artele plastice, precum și ateliere tematice.
Propunerile vor fi însoțite de o motivație a racordării tematicii proiectului la abordarea propusă de Bucureștiul Creativ 2017, precum și legătura cu magia creației, a Festivalului și a muzicii enesciene. În ce fel proiectul ne dezvăluie lumina din inima Bucureștiului?
O listă a proiectelor selectate în ediția precendentă a Bucureștiului Creativ poate fi consultată aici . Abordarea pentru ediția 2015 a fost: Provocarea unui geniu: Descoperă-l pe Enescu.
Regulament
1. Toate proiectele participante la selecție vor fi finanțate fie din sursele proprii ale fiecărui aplicant în parte, fie din sponsorizările atrase de aceștia pentru implementarea proiectelor propuse. Sponsorii proiectelor selectate pentru ediția de anul acesta a Bucureștiului Creativ vor primi din partea organizatorilor Festivalului expunere și vizibilitate după cum urmează:
> Pe pagina Bucureștiului Creativ de pe site-ul Festivalului;
> În articolele publicate pe site-ul Festivalului la secțiunea Bucureștiul Ceativ;
> Sponsorii fiecărui proiect selectat să participe la Bucureștiul Creativ pot fi menționați la finalul clipului de prezentare care va fi realizat de fiecare aplicant în parte, în măsura în care aplicanții aleg să facă astfel de materiale. Clipurile vor fi postate pe pagina de Facebook a Festivalului și vor fi incluse și în articolele de prezentare ale acestora de pe siteul Festivalului la secțiunea Bucureștiul Creativ;
> La locul de desfășurare al fiecărui proiect în parte, autorii proiectului pot include un vizual care să cuprindă descrierea acestuia și sponsorii;
> Pe pliantele Bucureștiului Creativ produse de Festivalul Enescu;
> Pe materialele care vor fi tipărite pentru fiecare proiect în parte din bugetul de proiect – în cazul în care aplicanții vor realiza și tipări astfel de materiale (ex.: afișe, pliante și alte materiale care au legătură cu proiectul în sine și vor fi distribuite la fața locului);
> În comunicarea pe care o va face fiecare aplicant proiectului său pe canalele pe care le are la dispoziție.
Notă: În situația în care proiectul nu va fi finanțat din resursele proprii ale organizatorului acestuia, fiind necesară atragerea de sponsorizări, organizatorul proiectului respectiv va purta discuții preliminare cu sponsorii avuți în vedere, obținând din partea acestora un acord informal de sponsorizare a proiectului în cazul în care acesta va fi selectat pentru includerea în Bucureștiul Creativ – ediția 2015.
2.Aplicanții vor propune în formularul de aplicare locația dorită pentru desfășurarea proiectului, alegând dintre cele deja existente (spațiile verzi din fața Ateneului Român și a Salii Mari a Palatului, Piața Romei, Piața Sf.Anton, Piața Colțea, Băneasa Shopping City, Sala Radio), sau propunând o locație nouă, în cazul în care au autorizație/ aprobare pentru ea. Decizia finală de amplasare va fi a organizatorilor. Organizatorii vor urmări sa facă asocieri potrivite de mesaje si obiecte amplasate în spațiul public, neținând cont de criterii comerciale.
3.Este exclusă și interzisă orice folosire și modificare a brandului Festivalului Enescu. Obiectele ce vor alcătui decorul proiectelor selectate vor avea o etichetare care va marca participarea acestora la Bucureștiul Creativ și asocierea cu Festivalul Enescu, conform regulilor de identitate vizuală a acestuia.
4.Este exclusă și interzisă orice promovare a brandului propriu al organizatorului proiectului sau al sponsorilor acestuia prin obiectele ce alcătuiesc decorul proiectului. Obiectele/ vizualurile create sunt un dar adus comunității. Organizatorul și sponsorii proiectului vor fi identificați pe un panou separat, în asociere cu Bucureștiul Creativ și cu Festivalul Enescu, care va cuprinde și descrierea succintă a proiectului.
5.Este exclusă și interzisă orice promovare a unui produs sau serviciu comercial pe obiectele de decor/vizualurile din cadrul Bucureștiului Creativ.
6.Este permisă dezvoltarea unor strategii de promovare a proiectelor de către organizatorii acestora. Festivalul va susține promovarea proiectelor selectate prin canalele proprii, inclusiv printr-o secțiune de site propriu si interacțiune online/offline. Definirea Festivalului și a Bucureștiului Creativ în comunicarea aplicanților va fi corespunzătoare celei promovate de organizatorii Festivalului.

Calendar
22.03.17, lansare apel public de participare la Bucureștiul Creativ
15.06.17, termen final pentru primirea proiectelor, în urma apelului public
1.07.17, comunicarea proiectelor selectate să participe la Bucureștiul Creativ 2017
26.08-1.09, montarea proiectelor
2-24.09, desfășurarea proiectelor/evenimentelor
25-26.09, demontarea proiectelor
Cum se aplică.
Cei care doresc să depună proiecte pentru a fi supuse selecției de anul acesta pentru Bucureștiul Creativ vor completa și transmite formularul online de aplicație de pe site-ul Festivalului până la data de 15.06.2017, urmărind în descrierea proiectului respectarea integrală a Regulamentului de mai sus. După trimiterea online a Formularului de aplicație pentru Bucureștiul Creativ, managementul programului va trimite un e-mail organizatorului proiectului prin care va confirma primirea acestuia. În cazul în care nu se primește confirmarea în termen de 72 de ore este necesară semnalarea acestui fapt prin e-mail la: bucuresticreativ@festivalenescu.ro.
După selecție
Proiectele selectate vor fi comunicate direct organizatorilor acestora la data de 13.06.2017, urmând a fi anunțate și pe site-ul Festivalului la secțiunea Bucureștiul Creativ într-un articol special pe această temă.
În perioada imediat următoare, organizatorii proiectelor selectate vor pregăti și transmite către echipa Bucureștiului Creativ planificarea activităților pentru implementarea proiectului pentru perioada 26.08-1.09, urmând să prezinte raportări periodice, la date ce vor fi comunicate fiecărui organizator în parte, a stadiului în care se află pregătirile. De asemenea, pentru proiectele selectate, organizatorul fiecărui proiect este invitat să realizeze un videoclip de maxim 3 minute în care va prezenta proiectul publicului căruia se adresează. Aceste videoclipuri pot fi realizate si cu telefonul mobil. Ele vor fi transmise pe canalele de social media ale Festivalului, organizatorul proiectului putând să îl popularizeze și prin mijloace de comunicare proprii.
Desfășurarea din teren
Organizatorul fiecărui proiect care va fi selectat pentru ediția de anul acesta a Bucureștiului Creativ este responsabil de montarea / demontarea tuturor elementelor proiectului în spațiile outdoor sau indoor și de menținerea acesora în condiții optime pe toată durata Festivalului.
De asemenea, echipa desemnată de organizatorul proiectului pentru buna desfășurare a acestuia din timpul Festivalului va fi responsabilă de derularea conform planului a tuturor activităților și evenimentelor proiectului și va fi, de asemenea, responsabilă pentru siguranța publicului participant la activitățile/evenimentele respective.
 Informații în detaliu despre București Creativ 2017 sunt disponibile și online, pe site-ul www.festivalenescu.ro, la secțiunea București Creativ.
Contact: Ana-Maria Onisei, 0752.220.420, anamaria.onisei@omavision.ro

cine, ce, unde, când

Festivalul Enescu lansează apelul pentru proiecte pentru Bucureștiul Creativ 2017, a cărui temă este “Lumina din inima Bucureștiului”

Bucureștiul Creativ se desfășoară în cadrul Festivalului Internațional George Enescu 2017 (2 – 24 septembrie) și transformă Capitala prin creație (lucrări de artă contemporană, proiecte interactive în spațiul public, expoziții sau ateliere), aplicațiile fiind deschise atât pentru instituțiile publice, companii și ONG-uri, cât și pentru artiști și persoane fizice.

Festivalul Enescu 2017 invită artiștii, organizațiile private și instituțiile publice să pună în lumină Bucureștiul pentru a ajunge împreună în inima lui, locul unde se împletesc la infinit magia și creația, cu o serie nouă de proiecte, care să fie prezentate în cadrul „București Creativ”, în timpul Festivalului George Enescu 2017.

 

Burlaci și burlăcițe

Un cuplu. Ba nu, două cupluri. Și amândouă se gândesc la căsătorie. Dar căsătoria nu e treabă ușoară, așa că numai și gândul de a merge la Oficiul Stării Civile poate stârni coșmaruri. „A fi sau a nu fi. Aceasta e-ntrebarea”. Iar întrebarea se constituie într-un scenariul oniric al unei posibile căsătorii.

Deși piesa este scrisă de un israelian, spectacolul Burlaci și burlăcițe este o autentică mostră de commedia dell’arte, fapt ușor de explicat dată fiind originea regizoarei Alessandra Giuntini. De fapt, imagistica întregului spectacol trimite la origini mai adânci, ajungând până la Aristofan. Machiajul puternic al actorilor, costumele care exagerează anumite părți ale corpului, pășirea până la limita grotescului, licențiozitatea limbajului, toate acestea, îmbinate cu oniricul situației imaginate de Hanoch Levin, creează o imagine umflată, deformată și deloc flatantă a umanului.

Textul și spectacolul – sexiste, burlești, dar cu o adiere de poetic luat în răspăr – sunt un comentariu mușcător în jurul responsabilității umane, al angajamentului față de ceva „serios”, aruncând în aer stereotipurile și lăsând în urma lor un oftat – sau un... sforăit. Giuntini a stors totul din jocul actorilor, deveniți adevărate marionete de teatru, și le-a pus foarte bine în valoare calitățile.

Nu e un spectacol pentru oricine, fiindcă grotescul poate fi copleșitor uneori. Dar jocul actorilor, deliciul și naivitatea bufonieriei pot să cucerească multe zâmbete, iar asta e destul pentru un spectacol.

Sfatul nostru: nu mergeți dacă tocmai v-ați făcut planuri matrimoniale! 🙂

Burlaci și burlăcițe

de Hanoch Levin
Traducerea: Bogdan Budeș

Distribuția:
Znaiduh - VLAD GĂLĂȚIANU
Pukița - DANIELA MINOIU
Gaunino - ALEXANDRU MIKE GHEORGHIU
Bulba - CORINA DRAGOMIR
Oistwind - SEBASTIAN GHIȚĂ

Conceptul scenografic:
ȘTEFAN CARAGIU, ALESSANDRA GIUNTINI, MIHAELA POPESCU
Asistența de regie: BOGDAN BUDEȘ
Un spectacol de ALESSANDRA GIUNTINI

Durata: 1h 30 min (fără pauză)
Spectacol nerecomandat publicului sub 16 ani

Producție a Teatrului Nottara

Pentru mai multe informații, citiți dosarul de prezentare.

Ateliere de discuție ARTLIT


Pentru confirmarea prezenței sau mai multe informații, puteți scrie la adresa artlit2013@gmail.com.

Sunteți așteptați cu ceai și biscuiți!

Ateliere de discuție ARTLIT:
Traduceri pe limba copiilor

- 15 martie 2017, ora 18.30, Cărturești Verona -

Miercuri, 15 martie 2017, la ora 18.30, ARTLIT - Asociația Română a Traducătorilor Literari invită cititori, traducători și scriitori la o întâlnire la ceainăria Cărturești Verona, pentru o discuție despre traducerea literaturii pentru copii.

Invitatul ARTLIT, scriitorul Radu Paraschivescu, împreună cu gazda întâlnirii, traducătoarea Iulia Arsintescu, vor povesti despre cărțile traduse pe limbile copiilor mai mari sau mai mici, unii dintre cei mai atenți, sensibili și pretențioși cititori.

Dialogul își propune să adune păreri despre experiența traducătorului, punând în discuție diferite idei vehiculate când vine vorba de traducerea literaturii pentru copii: dacă procesul de abordare al textului este diferit față de literatura pentru adulți, dacă traducătorul are de-a face cu mai multă libertate sau cu mai multe constrângeri, și despre cum faci să păstrezi limba copiilor înăuntrul adultului.


Despre Radu Paraschivescu se spune că croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inês de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Iulia Arsintescu este născută în Bucovina, dar naturalizată la Bucureşti încă din prima tinereţe. Regizor şi jurnalist dedulcit la activitatea de traducător. Numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi traduse în ultimii ani pentru editura Arthur. Îi place să asculte şi să spună poveşti. Are un motan extrem de tăcut şi o pisică teribil de vorbăreaţă. I-ar fi plăcut să locuiască în Manhattan, dar n-are încotro şi se mulţumeşte cu Balta Albă.

 

Sebestyén György Székely despre Muzeul Între Bare: Muzeu „din mers” şi interogare a instituţiei muzeale

Sebestyén György Székely:

Ca istoric de artă, desigur că am avut, la început, tentaţia de a privi creativitatea protestelor punându-mi ochelarii de lectură pentru artă contemporană, identificând aceste manifestări ca forme exuberante ale noii arte populare urbane. Însă o astfel de paradigmă – chiar dacă ea poate fi expresia unui adevăr – mi se pare secundară, mai mult, mi se pare că ne-ar putea conduce pe o pistă falsă. Creativitatea protestelor, chiar şi atunci când se numeşte artă activistă şi este realizată de artişti, are la bază nu estetica sau un concept artistic, ci eficienţa mesajului. Umorul este un mijloc, iar creativitatea este motorul, dar nu scopul protestelor. Astfel, când privesc un material de la proteste (în stradă sau pe reţelele de socializare) mă interesează dacă mesajul său este relevant şi percutant în clipa prezentării sale. O importantă caracteristică a protestelor din 2017 este acea maturitate a exprimării care permite umorului şi creativităţii să se desfăşoare, adesea cu nevoia de a educa. Solidaritatea dintre generaţiile care şi-au transmis mesaje morale, întărită şi de această dată de participarea diasporei (la care s-a adăugat şi simpatia străinilor), a imprimat protestelor o atmosferă civică capabilă să impună un nou set de valori societăţii noastre, care să ducă spre „o ţară normală”. Este de ajuns să ne gândim la forţa acelei imagini în care vedem pancarta „Nu fura!” în mâna unui copil sau a celei cu „Vreau pensie mărită, dar nu de către hoţi” în mâna unei doamne în vârstă.

Alăturarea cuvintelor muzeu şi întrebare creează o nouă situaţie: demersul nostru devine şi o interogare a instituţiei muzeale. În timp ce muzeele iau naştere de obicei retrospectiv, noi am început să creăm un muzeu în timp real. Marea provocare a constituirii acestui muzeu este, aşadar, lipsa perspectivei istorice: nu ştim când şi cum se vor încheia evenimentele, şi ca atare nici ce formă „finală” şi înţelesuri va dobândi muzeul nostru. Sloganul nostru „facem muzeu din mers” are şi o altă dimensiune, la care nu am avut timp să ne gândim, pe care doar am intuit-o. Trăim într-o perioadă când viaţa reală şi mediul virtual creează simultan evenimentele. Un american află de exemplu, în timp real despre protestele din România, accesând „emisiunea directă” a unui prieten pe facebook. Acea emisiune nu este doar o relatare, ci parte din eveniment. Cele două se contopesc. Cred că muzeul nostru este determinat de această simultaneitate: încearcă atât să adauge, cât şi să cuprindă cât mai multă energie vie a prezentului la care participă. Astfel, însăşi procesul de colectare se schimbă, devenind modalitate de a participa activ la proteste: am realizat contacte cu foarte mulţi oameni din întreaga ţară, ne-am exprimat reciproc solidaritatea, ne-am povestit (cât s-a putut în vâltoarea protestelor sau pe facebook) raportările noastre. Poveştile oamenilor sunt şi ele colectate în muzeu. Putem spune că muzeul îl facem împreună: rolul donatorilor şi muzeului nu se separă, suntem pe aceeaşi parte. Acest caracter deschis al muzeului se vede în procesul de colectare (oricine este bine venit să colecteze pentru muzeu şi să distribuie materiale relevante în pagina de facebook) şi va trebui să se vadă şi în modalităţile ulterioare de prezentare.

Simţim că actualele proteste reprezintă şi un frumos şi necesar mesaj pozitiv al ţării noastre către Uniunea Europeană, la zece ani după aderare şi la momente de cumpănă pentru Uniune. Titlul pe care l-am dat muzeului este, evident, cules din spaţiul public, o preluare parţială din faimoasa propoziţie „Altă întrebare” a fostului ministru de justiţie. Am început prin a colecta pancarte în stradă în data de 2 februarie, iar în 3 februarie am pornit evenimentul facebook „Proiectul Între Bare”, invitând oamenii să doneze materiale şi să distribuie în pagina evenimentului materialele pe care ei le consideră creative şi relevante. Observând că apar mai multe iniţiative de a colecta pancarte şi lozinci, şi chiar de a organiza expoziţii, am simţit că trebuie să facem un pas în faţă, pentru ca proiectul nostru să nu fie confundat cu acest tip de acţiune. Nu ne doream să ne limităm la colectarea şi arhivarea pancartelor şi nu ne-am propus să facem o expoziţie. În data de 5 februarie, am redenumit proiectul ca „Muzeul Între Bare”, cu următoarea motivare: „De acum proiectul se numeşte muzeu, esenţa rămâne însă aceeaşi: de a documenta şi colecta în timp real manifestările creativităţii protestatarilor pentru prezentarea lor ulterioară. Totodată suntem curioşi ce patină istorică vor obține aceste pancarte, lozinci, acţiuni, meme, costume etc. în funcţie de cursul evenimentelor viitoare. Cum va arăta acest muzeu? Depinde de noi, de voi, de toţi cei care ies în stradă! Altă întrebare?”. Trebuie să nu devenim prizonierii proiectului şi, în cazul în care ne dăm seama că demersul nostru nu duce mai departe energia protestelor, ci o denaturează, să putem recunoaşte eşecul demersului. (Textul a fost publicat, în cadrul unui material mai amplu, şi în revista Cultura)

 

Au fost folosite imagini distribuite pe reţelele de socializare. Mulţumim celor care le-au realizat şi le-au pus în circulaţie. Pentru atribuire, vă rugăm să ne semnalaţi dreptul de proprietate asupra lor.

Lia Perjovschi despre “Self empowered subject” în protestele din februarie 2017

Lia Perjovschi:

Dacă s-ar putea colecţiona pancartele şi dacă s-ar putea expune decent într-un spaţiu firesc – neapărat, faţă în faţă, cele din Piaţa Victoriei cu cele de la Cotroceni şi nu amestecate – sper să ajute la construcţia memoriei de durată… să legăm timpii şi lupta… să ne putem privi aşa cum suntem ca să ştim spre ce ne îndreptăm, cine vrem să fim… Şi să fim. 
Context: secolul XXI. “(Artistic) Strategies  in real politics … critique… occupy… blocking… blow up objects… organizing networks… performing normality… non violence… strike objects… counter imaging… street discourse… anti propaganda… disobedience… guerrilla gardening… guerrilla architecture… standing still… generosity… documenting”. ( “Truth is concrete A Handbook for Artistic Strategies in Real Politics”  edited by Steirischer Herbst and Florian Malzacher, Graz, 2013). 
“Occupy movement” (2009). “Indignados”, Tunisia (2011), a Tunisian demonstrator holds his bread stick like a weapon in front of a riot policemen during a protest against the country’s new government. Iran, “Islamic Democracy”. Egypt (2011), “The Girl in the Blue Bra”. Russia (2012), “Pussy Riot”, Global Femen, Ukrainian women’s right group, topless. Turkey (2013), “Standing Still”, silent protest Erdem Gündüz. (“Global Activism Art and Conflict in the 21st  Century”, edited by Peter Weibel, ZKM, 2014). România, de la Revoluţia din 1989 (pentru unii; lovitura de stat, pentru alţii), este în stradă; proteste, marşuri, mitinguri. S-a strigat, s-a cântat, s-a sunat din chei, s-a gesticulat în cor, s-a mărşăluit în tăcere, s-a făcut lanţ în jurul Parlamentului. Avem, cumva, o memorie scurtă, fiecare generaţie o ia de la capăt, istoria recentă nu se învaţă/dezbate în şcoală. 
Februarie 2017, Piaţa Victoriei. Indiferent de ce se va întâmpla, mulţimea ştie că e subiectul şi nu obiectul istoriei. La o analiză vizuală a textului şi a imaginii, din perspectiva icon-urilor, temelor şi motivelor:
Mesaje categorice: „PSD, eşti un gunoi, ai dat timpul înapoi!”, „Te pui la somn pe 31.01.2017 şi te trezeşti pe 20.12.1989”, „1989, am ieşit pentru libertate, dragii mei copii, acu’ ieşiţi pentru dreptate”, „Am venit cu deratizarea!”, „1. Facem Curăţenie/ 2. Aruncăm gunoiul/ 3. Menţinem curăţenia!”. „Rezist, exist”, „Nu vreau să ne transformaţi în hoţi, sclavi şi emigranţi!”, „Avem dreptul la dreptate”, „Forţele inculte vor să destabilizeze ţara”, „Aţi obosit deja? Ghinion!”, „Noi nu… Not my government”, „Votul nu e un cec în alb!”, „Cel mai mare duşman al unui guvern corupt este un popor educat”, „Corupţia ucide”, „A3, RTV, B1, Naşul/ Vă acuz de degradare şi manipulare/ Mulţumesc excepţiilor”, „CNA demisia”, „Laşilor, ce-aţi făcut?”. 
Fermitate: „Zi de zi, aici vom fi!”, „Neam/ ne-am trezit”, „Noapte de noapte cerem dreptate”, „Refuz acest abuz”, „Abrogaţi şi demisionaţi“, „Sfidarea şi ticăloşia sunt condamnate în Romania/ Nu vom ceda democraţia“, „People should not be afraid of their government! Governments should be afraid of their people”, „De acum, vă rugăm: cazierul”, „Depolitizarea CNA/ Stopaţi dezinformarea şi manipularea”, „Copii revoluţiei armele justiţiei”, „Când ne număraţi adunaţi +64! Colectiv”, „Mai avem mesaje pentru încă 1000 de zile”, „Noi suntem generaţia care nu tace”, „România vrea lideri, nu stăpâni”, „Scârba noastră nu încape pe 1000000 de pancarte”, „Nu uitaţi: PSD = 3.340.00 voturi, Iohannis = 6.200.000 voturi”, „Nu suntem un popor de hoţi”, „Uniţi salvăm toată România”. 
Umor: „Psihotronica împotriva forţelor inculte”, „Sunt masochist/ Vreau alt guvern, tot PSD-ist”, „Îi facem să le PSD noi”, „Sleeping with one eye open”, „Sorine, clipeşte de două ori dacă vrei să te salvăm”, „Atenţionare de cod roşu/ Vine un ger de crapă guvernele”, „Nu se găseşte un om cinstit în PSD care să ştie programul de guvernare?”, „Jos antenele de pe mama!”, „Negru de supărare”, „Am un nou obicei/ Fac în fiecare seară piaţa”, „SOS/ Democracy not found”, „Cannot install democracy please remove PSD and try again”, „Dragnea scriitor”, „Tura de seară”. 
Copii: „Orice copil ştie:/ Dacă furi,/ La puşcarie”, „Nu puteţi cumpăra toate generaţiile”, „Nu ne furaţi viitorul”, „Nu îmi place de tine”, „Români, vă iubesc pe toţi cei care înduraţi frigul să-mi salvaţi viitorul”, „Cine le-a dat protestatarilor copii???” 
Tristeţe: „Afară ninge ca-n poveşti / Dar ei se fac ca plouă”, „La angajare mi-au cerut cazierul/ lor, nu“, „PSD=PCR, ne-am întors în ’47”, „Mi-am luat concediu pentru asta”, „E prea bine-n închisoare/ v-aş închide în spitale”, „Dragnea blestemat să fii, pentru dezbinarea dintre părinţi şi copii”, „Tată, te rog, trezeşte-te!”, „Vrem să fim o naţie, nu o populaţie”. 
Responsabilitate: „Nu vând viitorul nepoţilor pentru punctual de pensie”, „Acum ai înţeles de ce trebuie să vii la vot”, „Dragi jandarmi, suntem cu voi/ Vă rugăm să fiţi cu noi”, „Diaspora e cu voi”. 
Concluzii:  „Mulţumim, Dragnea, că ce-i mai bun din români a ieşit la suprafaţă”, „Nu, mulţumim/ Noi vrem să trăim demn”, „Romania fights for morality”.
Simboluri: „Nu ne lăsaţi singuri” – imaginea cu protestatarul singur, cei doi scriind „rezist”. Lumina (simbol compromis de populism) – în sens de vizibilitate, clarificare, curaj, analiză. Tricolorul decupat în 1989 (arestat şi el de populişti) e din nou simbolul culorilor primare, de început, de bază – noi posibilităţi, noi combinaţii. Vizibilitate – „Thank you international press, please keep watching our fight!”.
Strategii: Omul de zăpadă.
(Textul a fost publicat, în cadrul unui material mai amplu, şi în revista Cultura)

 

Au fost folosite imagini distribuite pe reţelele de socializare. Mulţumim celor care le-au realizat şi le-au pus în circulaţie. Pentru atribuire, vă rugăm să ne semnalaţi dreptul de proprietate asupra lor.