Andrei Măjeri: „Cel puțin 90% din idei îmi vin dansând”

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 9 noiembrie 2016 |

andrei-majeri

Cele două spectacole invitate de curînd în București, Exploziv de Elise Wilk și Moarte și reîncarnare într-un cowboy de Rodrigo Garcia, arată că Andrei Măjeri are toate datele ca să devină un regizor de succes pe termen lung: cultură, talent, umor, știința de a doza ritmul și tehnicile dramatice, o notă solară pe care pestilențialul, cel puțin deocamdată, nu a atacat-o. Acestea, în ceea ce privește regizorul. Cît despre om, el stăpînește marca unei convivialități care nu poate decît să-l facă plăcut și ușor de înțeles de către actori. Am profitat de bunăvoința sa pentru a-i pune cîteva întrebări.

Exploziv are ca punct de plecare Bacantele lui Euripide. Cum a funcționat motorul tragediei grecești într-o revizitare - altfel foarte liberă?

Dintotdeauna am fost extrem de atras de tragedii (am chiar un mic program de viitor în acest sens). Am făcut Bacantele la examenul de teatru codificat din anul II de facultate, dar și într-un spectacol cu deținute de la penitenciarul Gherla. Am vrut foarte mult să lucrez cu Elise Wilk și aveam nevoie pentru concursul regizoral de la Craiova de un text nou românesc. I-am propus ca „sâmbure” de plecare relațiile din Bacantele, tematica nomadului (pe care o urmăresc în mai toate spectacolele mele), dar și plasarea într-un liceu (aveam imaginea asta obsesivă a vestiarelor, a sexualității care se descoperă). Modalitatea intercalată în care a scris textul îi aparține autoarei (este deja o marcă a ei), totuși am operat unele modificări în timpul repetițiilor. Clar, Exploziv e un spectacol/text care nu mai are nicio legătură directă cu Bacantele (poate doar pentru noi, echipa creativă). Și, desigur, mici glumițe cu trimitere la original, de tipul tricoului pe care scrie GOD. Dar ăsta e un nivel intelectualist, terțiar. Culmea, acum sunt asistent la anul II regie la Cluj, unde țin un curs de tragedie antică...

În spectacolele tale, actorii cîntă și dansează. Cum se explică opțiunea pentru aceste formule?

Muzica este extrem de importantă pentru mine. Cel puțin 90% din ideile regizorale anterioare lucrului la scenă îmi vin dansând. În Exploziv, textul era destul de scurtuț și lucram pentru prima oară cu personaje secundare. Mi-am dorit să le fac fiecăruia cel puțin două momențele strong (cum e cel cu fata tocilară care cântă Gaudeamus Igitur beată sau cel al party-ului noaptea în liceu). Muzica funcționează ca un liant, uneori pentru anumite insuficiențe/neputințe ale textului, ale mele etc. Gândesc ritmic. Evit să le arăt actorilor cum să facă ceva, dar le spun obsesiv când nu sunt în cadența potrivită. În Cowboy, pe de altă parte, falsul titlu de filieră absurdă mi-a deschis apetitul pentru universul muzicii country, care a legat scenele atât de disparate ale textului. Recunosc, nu folosesc orice muzică în spectacole, ci, de regulă, feminină și aparținând unor dive din deceniile trecute. Recent îmi zicea domnul Mircea Morariu ceva de genul: „Cu regia stai ok, dar ai muzică foarte bine aleasă în spectacole”. El mi-a văzut vreo cinci spectacole și nu știu dacă să mă sperie asta...

Ai lucrat două spectacole pe texte de Rodrigo Garcia. Avînd în vedere că tonul tău nu este atît de revoltat-agresiv ca al argentinianului, dă-mi voie să te întreb ce te atrage la piesele lui?

Știu foarte clar ce nu-mi place, dar mă păstrez deschis, cu toate riscurile, la lucruri care s-ar putea să-mi placă. Eu mi-am scris dizertația despre premisele eșecului în începutul de carieră și cum îmi impun o luptă împotriva stilului. La Cluj-Napoca am propus mai întâi Agamemnon, pentru că mă interesa tematica consumerismului și îl vedeam făcut cu Sorin Leoveanu, Miriam Cuibus și Sânziana Tarța. Apoi, domnul Măniuțiu m-a invitat din nou să montez. Am ajuns la soluția de a mai face un Rodrigo Garcia, Moarte și reîncarnare într-un cowboy fiind un text mult mai greu datorită lipsei totale de narativitate/ personaje/ relații. M-am izbit de reticența inițială a actrițelor față de text. Lucrând, au ajuns să iubească acest spectacol de frame-uri, în care nu fac personaje, mai degrabă niște voci (wonder women) purtătoare de sens. Având un discurs complementar/ forfecat sunt obligate la atenție maximă. Așa, cred eu, se conturează prezența scenică. Le sunt îndatorat pentru munca depusă, pentru atenție și energia pozitivă Elenei Ivanca, Irinei Wintze, Sânzianei Tarța, Rominei Merei și Adrianei Băilescu. M-au atras teribil de mult discursul fragmentar al textului, lupta cu banalitățile, problemele legate de unele vulgarități din scriitură, toate obligându-mă la o regie matematică, exactă. Rodrigo Garcia a văzut de curând ambele spectacole clujene, iar la conferința de presă a spus că tocmai asta i-a plăcut, că nu seamănă deloc cu ce face el și îl încântă cum scriitura sa suscită alte tipuri de montări/universuri scenice etc.

Există un gen de teatru care te atrage în mod deosebit?

Chiar dacă am montat preponderent texte contemporane, sunt semnificativ mai mult atras de textele clasice (tragedii, Cehov, Beckett, Buchner). Ca tipuri de formule scenice, habar n-am ce-mi place. Încerc să testez lucruri noi, dacă le simt la momentul respectiv, fără a avea obsesia de a fi „nou”. Aleg texte pe care le „văd” la o primă citire, având în cap anumiți actori. De exemplu, spectacolul Ivona, prințesă de Burgund, făcut la Turda (din motive greu de înțeles jucat foarte puțin) l-am ales pentru că mă incita descifrarea lui. De fapt, nu știam să-l fac și asta m-a atras. Nu am idoli în lumea teatrului, dar sunt trei regizori pe care îi ador, Tomaz Pandur, Declan Donellan, Oskaras Korsunovas, și care mă motivează/ inspiră prin grandoarea lor minimalistă.

O cronică despre Exploziv de la Teatrul Național Craiova, pe B-Critic.

12670320_180096062357497_928016107735060823_n