Anotimpurile sufletului

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Claudiu Sfirschi-Lăudat | 3 decembrie 2016 |

IARNA
de Jon Fosse

Traducerea: Carmen Vioreanu
Adaptarea: Anca Măniuțiu

Regia: Mihai Măniuțiu
Scenografia: Adrian Damian

Distribuția: Catrinel Dumitrescu, Andi Vasluianu,
Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu

Coregrafia: Andrea Gavriliu
Light design: Cristian Șimon și Andrei Florea
Sound design: Vladimir Ivanov
Muzica: Mihai Dobre și Ana-Teodora Popa

Teatrul „Nottara

După primăvară, vară și toamnă, winter is coming. Relațiile intră nepregătite, deja anemice, în anotimpul rece, care aduce cu el înghețul, decolorând sentimentele până la non-culoare. Albul se așterne în inimi, în păr, în priviri, pasiunile descresc atât de mult, încât spațiul dintre, spațiul de legătură rămâne imens. E un spațiu abisal care poate încăpea în camera oricărei familii, punând în mișcare o forță centrifugală care împinge conjugalul spre extra-conjugal.

Textul lui Jon Fosse și spectacolul lui Măniuțiu, deopotrivă, surprind aventura extraconjugală și o reînchid într-o cameră aflată departe de privirile celorlalți – avându-i complice doar pe spectatori –, o cameră aseptică, fără ieșire și fără comunicare, într-un timp înghețat, în care, ca într-un spital, sentimentele sunt disecate nemilos, într-o lumină care nu te lasă să ascunzi nimic.

Disecția nu este atât verbală, cât imagistică și gestuală. Dedublate, personajele Iernii – arhetipalii Ea și El – se caută, se doresc, își aruncă vorbe fragile, pe unele le prind, pe altele le scapă, înghețul îi paralizează în efortul lor de evadare, prinzându-i în captivitatea spațiului pe care și l-au creat singuri. Cuvintele lor, atâtea câte sunt, le ies fracturate din gură, reflectând o memorie la fel de fracturată, o memorie imprecisă, maladivă, destructurată.

Măniuțiu sprijină dialogul-monolog închipuit de Fosse prin mișcările dubletelor personajelor principale ale aventurii extraconjugale și lasă spectatorul să fantazeze pe marginea acestor dublete: ele sunt fie umbrele celor doi protagoniști, trecutul și posibilitățile lor, fie spectrele dublului lor conjugal, al soților înșelați, fie amândouă deopotrivă, de vreme ce suntem meniți să ducem cu noi și în noi atât umbra ego-ului, cât și pe cea a alter-ego-ului nostru.

Scenografia e inseparabilă de concepția regizorală, făcând corp comun cu aceasta, pe o muzică ce sublinează pulsiunile sufletului aflat în căutarea fericirii. Un spectacol complet, suficient sieși, tot așa cum sunt spațiul pe care îl imaginează și, totodată, personajele care îl locuiesc.