București. Instalație umană și istoria catastrofelor din organismul regizorilor după premieră

Print Friendly
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 21 august 2016 |

Radu-Alexandru Nica este un regizor serios. Ardelean de la Sibiu, pe jumătate etnic german (mama sa este cunoscuta actriță Renate Müller-Nica de la Teatrul German din Sibiu), regizorul și-a completat studiile în Germania. Cînd zic că e serios, e serios: punctual, disciplinat, cu discurs consistent, cu gîndire structurată și logică. În ultimii doisprezece ani, publicul i-a admirat spectacolele dinamice, cu ritm și acțiune, decupate după o logică imbatabilă. De regulă, lucrează cu coregraful Florin Fieroiu și cu muzicianul Vlaicu Golcea. Așa s-a întîmplat și la București. Instalație umană. L-am întrebat pe regizor cum vede un non-bucureștean relația bucureștenilor cu orașul lor.

foto_mures

Fotografia lui Radu-Alexandru Nica a fost realizată de Bristena Photography

Să ridice mîna sus cine iubește Bucreștiul! În inima locuitorilor săi, Capitala stîrnește reacții ambivalente. Centrul Cultural al Municipiului București, ARCUB, a produs un spectacol inspirat pentru profilul său, București. Instalație umană creat de echipă după metoda devised theatre. Fără autor unic, fără un text anume care să servească drept punct de plecare, spectacolul s-a născut din participarea fiecărui actor, din intervențiile pe tema Bucureștiului scrise la repetiții, puse cap la cap, apoi modificate, reluate, coagulate, iar modificate și tot așa... A rezultat un spectacol sincretic, care îmbină dansul, muzica, arta plastică și video, teatrul, performance-ul într-un mixaj original.
„Spiritul acestui oraș, cu contrastele lui violente, cu energia lui adesea debordantă și agresivă, cu umorul său coroziv, dar și cu candoarea și frumusețea lui surprinzătoare, este punctul de pornire” al spectacolului conceput de echipă ca „spectacol ofensiv, secvențial, frontal, angajat politic”. Spațiul deosebit de sugestiv, un mozaic din imagini miniaturale cu scene din Capitală, în care se desfășoară performance-ul plin de militantism a fost conceput de scenograful Andu Dumitrescu. Cel căruia i-a revenit misiunea să coaguleze intervențiile tuturor membrilor din echipă a fost Radu-Alexandru Nica.

Radu-Alexandru Nica: Senzația mea e că mulți bucureșteni își iubesc orașul cu patimă, lucru care, până de curând, îmi părea perfect inexplicabil. E drept că tot aceștia îl și detestă într-o măsură similară iubirii. E genul de oraș care îmi pare că refuză iubirea adolescentină tip coup de foudre. Necesită multă râvnă din partea celui care-l populează să se îndrăgostească de debandada asta adesea fără sens, necesită muncă să-i deguști amestecul de licori tari cu miasme orientale. În cazul meu, e genul de iubire muncită mult. 
Există și destui bucureșteni care își bat joc pur și simplu de orașul lor, întocmai precum cei paralizați de la gât în jos, care își disprețuiesc propriul corp și pe care-l văd ca pe sursa de supremă de nefericire. Deși asemănarea e forțată, căci în acest al doilea caz e cumva firească frustrarea atroce. Nu pot nici în ruptul capului să-i înțeleg pe cei care au o relație toxică cu Bucureștiul și nu am cum să nu mă întreb buimac: cum poți să te comporți atât de agresiv cu spațiul în care locuiești? Nu am încă un răspuns valid la această întrebare și ezit mult să emit judecăți despre astfel de oameni. E drept, însă, că aceste remarci sunt generate de senzații vizuale și (adesea) olfactive fulgurante, nu de o cunoaștere mai bună a persoanelor în cauză, so… 

“Istoria bio-chimică a teatrului românesc: succese scenice și dezastre organice”
M-a interesat, de asemenea, să aflu cît de lină a fost trecerea de la statutul de regizor „autocrat”, ca să nu-i spunem dictator, cel ce are primul și ultimul cuvînt într-un spectacol, la metoda devised theatre, în care fiecare dintre artiști are nu unul, ci multe cuvinte de spus.

Radu-Alexandru Nica: Deși nu mă consider un regizor dictator, pentru mine a fost cu foarte multe fire de păr alb sau căzute, cu o creștere masivă a colesterolului și a nivelului de cortizol din organism. Asta din punct de vedere al efectelor bio-chimice asupra organismului meu de regizor fost omniscient și omnipotent (sic!). Pot aduce drept dovadă și analizele de heptagenar autentic (dar care promite) pe care le-am făcut după premieră. În altă ordine de idei, ar fi interesantă o istorie (realmente) obiectivă asupra catastrofelor din organismele regizorilor după diverse premiere de-ale lor. Iată un subiect de temă de doctorat, că prea se ocupă colegii noștri de breaslă cu autori autohtoni (altminteri destul de necunoscuți) precum Shakespeare sau Cehov. Iată un titlu posibil, deși nu suficient de prolix: “Istoria bio-chimică a teatrului românesc: succese scenice și dezastre organice. O analiză introspectiv-exhaustivă a unui fenomen unic”. Costă 2 lei ideea.

Tot vorbind despre metoda devised theatre, i-am amintit regizorului de diferitele studii în care psihologii pornesc de la nevoia de predictibilitate a minții umane, aceea care o face să caute, de fiecare dată, rațiunea sau finalitatea ultimă în jurul căreia să-și structureze informația. În condițiile în care mintea noastră așa s-a obișnuit să funcționeze de secole, l-am întrebat ce viitor prevede teatrului post-dramatic, fără centru, fără plan unitar sau măcar planuri convergente, fără un punct final care să unifice lucrurile.

Radu-Alexandru Nica: Sunt convins că genurile comode precum comedia (romantică) sau teatrul muzical bunăoară (cu poveste coerentă și cu final fericit ori melodramatic) vor fi în continuare bine prizate, dar sper că nu pentru foarte mult timp, că m-am săturat de rețeta asta americană de succes care inundă și teatrele românești – subvenționate sau nu. Probabil că și publicurile (chiar și cele mai puțin educate) vor ajunge la un anumit grad de sastisire la un moment dat. Cred mult că tipul de structură mai complexă, mai fragmentată va fi din ce în ce mai gustată pe viitor. Browsing-ul pe internet sau zapping-ul TV nu au cum să nu-și pună puternic amprenta asupra gustului receptării. Probabil că trebuie democratizată mult oferta spectaculară, iar soluția spectacolelor itinerante sau cu scene simultane, în care spectatorul poate alege unde și cât stă într-un loc, poate fi binevenită. Cam ca în supermarket unde lumea își alege produsul dorit dintr-o ofertă extrem de bogată. Dar e de preferat un supermarket cu produse de lux. În teatru se poate, în economie nu.

Buc1

 

Buc2

 

Buc

 

BUCUREȘTI. INSTALAȚIE UMANĂ

Un spectacol devised de Nicholas Cațianis, Irina Crăiță-Mândră, Andu Dumitrescu, Florin Fieroiu, Ada Galeș, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Vlaicu Golcea, Denis Hanganu, Ada Lupu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Radu-Alexandru Nica, Ciprian Nicula

Performeri: Nicholas Cațianis, Ada Galeș, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Ciprian Nicula

Dramaturgia: Ada Lupu, Florin Fieroiu, Radu-Alexandru Nica 

Un spectacol coordonat de Radu-Alexandru Nica după un concept de Florin Fieroiu 

Concept și realizare instalație video / obiect / deformance intro: Andu Dumitrescu

Mișcare scenică: Florin Fieroiu

Muzică originală și sound design: Vlaicu Golcea

Asistent regie: Irina Crăiță-Mândră 

Producător: ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București 

Durată spectacol: 65 minute 
Preț bilet: 50 lei / 25 lei (pentru studenți și pensionari)

 

 

 

 

 

 

 

 

Silvia Dumitrache
„Am vrut să facem un manifest al tinerei generații. Ne-am centrat preponderent asupra problemelor sociale, raportul pe care-l avem cu copiii străzii, problemele din sistemul medical, problema religioasă, intoleranța – sau toleranța de tipul «atît de puțin îmi pasă de tine, că nici nu te bag în seamă».“ (Silvia Dumitrache, „Nu sînt mercenar prin naștere, deși asta am ajuns“. Interviu cu Radu-Alexandru NICA, în Observator Cultural)
citeşte în Observator Cultural 

Monica Andronescu
„Ceea ce reușește în primul rând să transmită Instalația umană este nu atât spiritul unui oraș, cât respirația lui. E viu, e autentic, e critic. Și se regăsesc aici deopotrivă istoria lui, îi simți pulsul, griurile, urâtul, ritmul absurd, violența, farmecul, eterogenitatea, furia, revoltele ultimelor luni, spaima de cutremur, incendiul de la Colectiv, ipocriziile, sistemul medical la pământ, mititeii pe grătar, maneaua, corupția, pasivitatea. Nu lipsește aproape nimic.” (Monica Andronescu, „București. Instalație umană”, manifestul unei generații, în Yorick.ro)
citeşte pe Yorick.ro

 

Cristina Cioran
„O ora in care simti ca faci parte cu adevarat din aceasta "salata de beouf cu influente orientale", o ora pe care ai vrea sa o lungesti si despre care vrei sa vorbesti si prietenilor.” (Hai la teatru, cu Cristina Cioran: Bucuresti. Instalatie Umana, în ziare.com) 
citeşte pe ziare.com