Care-i frica din spațiul românesc?

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: B-Critic | 16 decembrie 2016 |

UN ARTICOL DE ALEXANDRA PASCU

Ali: Frica mănâncă sufletul este al doilea spectacol de teatru regizat de Radu Jude, regizorul filmelor Aferim! sau Cea mai fericită fată din lume, ca să amintesc două dintre cele mai cunoscute.

Poate cea mai bună idee este ca publicul să meargă la spectacol fără să fi văzut filmul Angst essen Seele auf (Frica mânâncă sufletul) al lui Fassbinder, a cărui adaptare am văzut-o la Apollo111.

Filmul plasează acțiunea în Germania după cel de-Al Doilea Război Mondial, unde rasismul este în floare, iar Hitler nu a murit încă în sufletele germanilor. Imigranții sunt priviți ca gunoaie și tratați în același fel, atitudine similară cu cea a europenilor din zilele noastre. Ali, un african arab, ajunge să fie cu o femeie în vârstă, singură, după ce se întâlnesc într-un bar. Relația lor e privită de toată lumea cu scârbă, cu dezgust, din cauza etniei lui Ali.

Radu Jude plasează toată povestea în România, undeva prin zilele noastre, dacă luăm în considerare afirmația lui Emmi, care lucrează ca femeie de serviciu în multinaționale. Așadar filmul, al cărui scenariu tot Fassbinder l-a scris, este adaptat pentru publicul de aici. Sigur, noi avem acum și am avut, după `90, altă experiență cu arabii și africanii față de germanii anilor `70. Plasarea acțiunii spectacolului în spațiul românesc nu poate fi suficientă pentru transmiterea aceluiași mesaj. Sau oricum, nu la fel de puternic. Mesajul din film ar fi că după cele întâmplate în Holocaust, după cruzimea de care a dat dovadă omul, el încă nu a învățat nimic. În continuare suntem predispuși la al doilea Holocaust prin frica survenită din lucrurile pe care nu vrem să le cunoaștem, să le înțelegem. În acest context, Fassbinder face un film curajos, puternic, care pune gândurile în mișcare.

În România, fără o adaptare propice, cum ar fi etnia lui Ali, care ar fi putut fi mai bine aleasă pentru a ne recunoaște în vecinii plini de prejudecăți ce nu vor să cunoască înainte să judece, mesajul nu mai este la fel de puternic. În primul rînd, lipsește contextul. Sigur, vecini bârfitori există în fiecare bloc și noi facem parte uneori din ei, iar reacția românilor la „criza imigranților” nu este apreciabilă, iar la Holocaust am fost și noi părtași. Însă pentru a ajunge la același efect pe care filmul lui Fassbinder îl are și astăzi asupra spectatorilor, era nevoie de mai mult. Spectacolul de teatru al lui Radu Jude încearcă să se apropie de public, dându-i elemente cu care să se identifice. La rândul lor, acestea se bat cap în cap cu situații cu care mai greu putem relaționa pentru că în România nu sunt așa.

Deci mă gândesc, cum ar fi fost un spectacol românizat de tot sau lăsat nemțesc și doar jucat la Apollo111?