Cînd actorii ne răsfață…

Print Friendly
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 21 decembrie 2016 |

 

Tîrziu. Spre noapte. Așteaptă autobuzul. Din senin răsare un puști care-i face capul calendar, turuind vrute și nevrute. Pînă la urmă, tot reușește să-i scoată un zîmbet. Dar...

Nu am să devoalez subiectul din Vandalul, piesă scrisă de actorul american Hamish Linklater, care conține material cît pentru vreo zece tragedii medicale. Am să remarc doar faptul că, dacă ar fi căzut pe altă mînă, ar fi lăsat loc de multe-muuulte patetisme. Ceea ce face Andreea Vulpe cu mare iscusință regizorală este să țină în chingi subiectul prin intermediul unui strîns minimalism actoricesc. O ajută, e drept, și frazele compuse de un actor pentru alți actori, cu știința aceea de a face ca ele să sune sută la sută natural. În Vandalul, replicile nu se întind ca o peltea, iar ritmul din cele patru scene, fiecare organizată dramaturgic pe perechi de cîte două personaje, se menține alert.

Textul, cu un oarecare balans între existența fizică și cea trans-fizică, să o numim așa, nu este tocmai o capodoperă, dar oferă un material pe care, cu priceperea Andreei Vulpe, se poate lucra. Spre sfîrșit, i se adaugă și o tușă suprarealistă. De parcă mai era nevoie! Rămîn (hai să zicem!) trei existențe fracturate de pierderea celui drag, un moment traumatic pe care fiecare îl gestionează și îl prelucrează după propriile puteri: fantezist dacă ești un puști de șaptesprezece ani; la limita înăcririi și a erodării poftei de viață, dacă ești tată de vîrstă medie; și undeva pe la mijloc, dacă ești femeia care apare la un moment dat lîngă ei. Am promis, însă, că nu devoalez nimic căci, de data aceasta, surpriza e chiar importantă.

Oricum, subiectul e doar un cadru general, important este ceea ce se naște în spectacol pe moment, și anume o cantitate impresionantă de viu. Personajele construite de actori sînt oameni în carne și oase, sînge și emoții, cărora fiecare minut le aduce o nouă reacție. Viață, cum ziceam!

Excelent jucat, Vandalul etalează o doză impresionantă de omenesc (la repezeală, ai putea crede că dramaturgul e rus, nu american). Andreea Vulpe face parte dintr-un grup de regizori din ce în ce mai restrîns, alături de Cristi Juncu, Mariana Cămărășan, Sînziana Stoican, care știu să asambleze pe scenă un teatru de relații, irezistibil cînd îi reușește cantitatea aceea de adevăr. Iar lor le cam iese!

Luni seara, TVR, în coproducție cu unteatru, ne-a oferit Vandalul, cu aceeași distribuție, în decorul vegetal al lui Dan Titza, ca spectacol de teatru TV. Care, evident, a cîștigat avantajul prim-planului și a cadrelor strînse de cîte două personaje pe care regizoarea a mizat. Și bine a făcut! Dar care, ca în orice montare TV, prin comparație cu scena-mamă, l-a pierdut pe cel al viului neintermediat și, cumva, al umorului care se lega atît de natural pe scenă. Montarea TV a părut mult mai serioasă. Pesemne mai adecvată cu subiectul care nu lasă mult teren de joacă.

 

Vandalul
de Hamish Linklater

Regia: Andreea Vulpe
Scenografia: Daniel Titza

Distribuție

Mihaela Trofimov
Ionuț Vișan
Liviu Pintileasa

Coproducție TVR-UNTEATRU

 

Aceeași actriță fantastică dintotdeauna, Mihaela Trofimov, a reușit și pe scenă, și la TV, echilibrul de aur între înțepenirea afectivă a femeii pe care viața a întins-o pînă la maximum de suportabilitate și ingenuitatea îngropată cît mai adînc și autoprotector. Pe care alcoolul, o scoate, însă, la lumină. Mihaela Trofimov rămîne unul dintre marile talente ale teatrului nostru. Cu o naturalețe fără cusur, actrița aruncă în joc toate dimensiunile femeii rănite: oboseală, delicatețe, teribilism, mămoșenie, ușurința de a fabula.

Liviu Pintileasa investighează o mină cu totul nouă mizînd pe expresia înghețului afectiv și construind, punct cu punct, față cu față, un bărbat între două vîrste, puțin aspru, puțin anost, convențional și limitat în primă instanță, pentru ca la sfîrșit să se mai încălzească. La rîndul lui, Ionuț Vișan face un rol spumos: un puști inteligent, persuasiv, plin de charismă. În cazul său, scena, unde pare că se joacă pur și simplu (în comparație cu apariția TV), îi sporește dezinvoltura și spontaneitatea și îi aduce un plus de farmec.

Dacă faceți parte dintre cei cărora le plac porțiile mari de viață și de adevăr pe scenă și, last but not least, performanțele actoricești, atunci oferiți-vă șansa unui spectacol exact cum visați: Vandalul la unteatru. Timpul trece ca nimic iar Vandalul vi se cațără direct la inimă. Fuguța la bilete!