COCKOŞI. Când timpul nu e de partea ta

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: B-Critic | 26 octombrie 2017 |

UN ARTICOL DE CRISTIAN GHEORGHE

UN ARTICOL DE CRISTIAN GHEORGHE

 

Cărbune încins. Munte. Joacă. Freamăt. Furie. Inocenţă. Sistem. Confuzie. Laşitate. Obişnuinţă. Instinct. Convenţii. Paradox. Vizibil. Durere. Dragoste. Iluzii. Vulnerabilitate. Normal. Încerc să aştern pe hârtie cuvinte care au mai mult sau mai puţin legătură cu un spectacol pe care l-am vizionat în urmă cu doar câteva ore. Mă gândesc că poate ar fi mai bine să aştept. Să aştept pentru a raţionaliza emoţia. Dar eu nu am exerciţiul scrisului, aşa că profit de urmele rămase după spectacol şi încerc să redau cât mai rapid ce am simţit la Cockoşi.

 

În peisajul teatral românesc sunt încă puţine spectacole necesare sau, mai bine spus, care să abordeze direct tematici actuale. Cockoşi nu face neapărat excepţie. În schimb, se concentrează pe revelarea unor situaţii limită într-o poveste profund umană, tratând subiecte delicate pe care le plasează într-un context universal valabil. Există spectacole care abordează tema orientării sexuale mult mai direct, un exemplu fiind După Traian şi Decebal (Din Filele Istoriei Gay în România). Horia Suru, regizorul spectacolului Cockoşi, alege să păstreze spaţiul indicat de autorul britanic Mike Bartlett. Acţiunea se desfăşoară în Londra. Suntem, deci, departe de contextul românesc, fapt evidenţiat şi prin scenografie. Trei laturi din scenă se opun privirii spectatorului prin niște fire, iar cea de-a patra latură e închisă prin nişte corzi de ring de box. Vizibil, dar în acelaşi timp, ascuns. „Nimic nu rămâne în casa asta”, se spune la un moment dat de-a lungul actului artistic, iar scenografia ajută la distanţarea spectatorului de poveste. O delimitează decorul sau societatea este prea departe pentru a înfrunta asemenea probleme?

 

Cine sunt? versus Cum sunt? par a fi întrebările de bază. Este, în mod declarat, o luptă. Spectacolul începe în mijlocul furtunii. Doi tineri se ceartă. Aflăm rapid că formează un cuplu. Şicane. Reproşuri. Flirturi. Cei doi se împacă. Două schimbări de lumină şi scena numărul 2 începe. Actorii Rareş Florin Stoica şi Vlad Nemeş trec rapid de la o situaţie la alta. Fiecare stăpâneşte ce are de dus din punct de vedere emoţional, iar chimia dintre ei funcţionează. Fără a cădea în clişee, construiesc cu migală cele două roluri. Atenţi la construcţia interioară, nu fac din orientarea sexuală centrul de interes principal. Avem de-a face cu scene scurte, încărcate emoţional, fără ca intensitatea trăirilor să cadă în patetism. Se practică un joc uşor detaşat, marcat prin doze puternice de cinism, sarcasm şi aruncarea permanentă a cărţilor pe masă („Uită-te la mine. Uită-te la mine. Vreau să te uiţi la mine când te părăsesc. Aşa. Foarte bine”). Actorii nu intră în personaj sută la sută, lăsând mereu câteva procente la voia întâmplării. Nu de improvizaţie este vorba în jocul lor. Dar prezentul, acel „aici şi acum”, folosit atât de des în teatru mai mult la nivel teoretic, dă  un plus de valoare reprezentaţiei. Imprevizibilul este invitat să nască momente adevărate.

 

Universul fragil construit de către cei doi în aproape şapte ani de relaţie este zdruncinat odată cu apariţia „femelei” în peisaj, iar John e prins la mijloc. Dinamica scenlor este identică, doar că a doua oară ne aflăm la începutul unei relaţii „normale”. Aici începe şi un alt strat al spectacolului. Dacă până acum universul prezentat era aproape ermetic, apariţia femeii deschide dimensiunea socială a spectacolului. Imaginarul colectiv e plin de reguli, sisteme de valori, iluzii şi planuri de viaţă aparţinând heteronormativităţii. Adică exact ce îi propune şi ea. Un copil. O excursie la Paris. O bătrâneţe în care ea încă este frumoasă. O viaţă lipsită de griji. Altfel spus, opusul a ceea ce îi poate oferi el lui John. Pentru că, fie ea o clasă de mijloc dintr-o societate occidentală, așadar, cu drepturi egale, fără discriminări pe bază de orientare sexuală, el nu are de partea lui ceea ce are ea: timpul. Nu există încă un imaginar colectiv pentru o viaţă atipică. Temporalitatea queer vrea să recunoască aceste goluri şi să le pună sub o nouă cupolă, în loc să încerce să le integreze unui mod de viaţă din sferele normelor acceptate social.

 

Confuzia şi indecizia sunt de înţeles într-o lume ce recunoaşte un singur univers, cel heteronormativ, iar Rareş Florin Stoica dă viaţă acestor nelinişti. Şi o face cu o lejeritate incredibilă. Elementul surpriză – apariţia tatălui (Ionel Mihăilescu) – nu face decât să potenţeze o caracteristică dominantă a spectacolului: manipularea. Prezentă la început prin mici flirturi nevinovate, jocuri de putere, şantaj emoţional, apariţia tatălui ca ajutor adus de către tânărul nevoit să îşi recucerească iubirea face ca lucrurile să capete nuanţe aproape de paroxism. Fie că se apelează la prăjitura cu brânză – desertul preferat de către John – sau la aluziile psihanalitice folosite de tânără (Fulvia Folosea) către tată ori la menţionarea membrilor morţi ai familiei, fiecare încearcă să-l încolţească pe indecisul John. Cine învinge e mai puţin important. Ce răzbate e jocul murdar pe care îl practicăm în iubire. Din iubire.

Menționam la începutul „cronicii” că exerciţiul de a scrie îmi este străin. Am încercat să aşez în ordine un set de emoţii încâlcite ca într-un ghem. Nu cred că am reuşit. Dar cum ar putea fi altfel când ai urmărit un spectacol care a influenţat nu doar ipostaza de spectator de teatru, ci a intrat total neanunţat în cele mai intime cotloane ale interiorităţii tale, răspunzând la întrebări pe care ţi le adresezi de ani buni şi lansând altele noi?

Următoarea reprezentație este duminică, 29 octombrie, ora 19.00, la Unteatru.

COCKOȘI
de Mike Bartlett
Regia: Horia Suru
Scenografia: Steliana Ștefan
Cu: Fulvia Folosea, Rareș Florin Stoica, Vlad Nemeș și Ionel Mihăilescu
Durata spectacolului: 90 min (fără pauză)
O producție: Entheos & GrayPlay performing arts

 

 

 

 

 

Proiect editorial apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.