„Dacă mi se cer nume sonore, trădez ADN-ul Festivalului și al instituției”

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 27 noiembrie 2017 |

Interviu cu Gianina Cărbunariu

 

 

De curînd s-a încheiat a XXIX-a ediție a Festivalului de Teatru „Pledez pentru Tine(ri)” organizat de Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Festivalul s-a deschis cu un emoționant spectacol prilejuit de aniversarea celor cincizeci de ani de cînd teatrul poartă acest nume. Un teatru în care au debutat, printre alții, Leopoldina Bălănuță, Florin Piersic, Coca Bloos, Maia Morgenstern, Oana Pellea și în care au montat – tot printre alții –, David Esrig, Andrei Șerban, Alexandru Dabija. Din 3 octombrie, Teatrul Tineretului are un nou manager, în persoana cunoscutei autoare dramatice și regizoare Gianina Cărbunariu, creatoare de spectacole cu numeroase participări internaționale, care a fost decorată anul trecut de președintele Klaus Iohannis cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler. Noua directoare a semnat selecția ediției de anul acesta a Festivalului. Gianina Cărbunariu vorbește despre alegerile pe care le-a făcut și despre direcțiile noi pe care le are în vedere pentru Teatrul Tineretului în perioada următoare.

 

Cristina Rusiecki: Ești de puțin timp directoarea Teatrului Tineretului din Piatra Neamț și anul acesta ai făcut selecția pentru Festivalul Pledez pentru tine(ri). Care au fost criteriile?

Gianina Cărbunariu: Datorită faptului că se aniversează cincizeci de ani de cînd Teatrul Tineretului poartă acest nume, mi-am dorit foarte mult ca în festival să existe atît oameni aflați la început de drum, voci noi, cît și regizori cu un spirit tînăr. M-a interesat vocea, nu vîrsta. Mai mult, am adăugat o secțiune dedicată publicului tînăr: din douăzeci de spectacole, zece fac parte din această secțiune jurizată de șapte liceeni care vor da un premiu de popularitate. Miza nu este premiul, ci constă în discuțiile dintre liceeni, în întîlnirile lor de la dialogurile artiștilor cu publicul, plus diseminarea informației. Am intenționat ca în felul acesta să ajungă informația la cît mai multe licee.

 

C.R.: Selecția ta alătură spectacole din teatrele de stat cu multe producții ale independenților.

G.C.: Mi-am dorit să salut inițiativele teatrelor de stat care și-au deschis în sfîrșit porțile spectacolelor făcute de tineri sau de regizori tineri cu trupele existente, cum e cazul Teatrului Național din Craiova. Pe de altă parte, am vrut ca publicul din Piatra Neamț să afle de locuri independente unde tinerii artiști activează de ceva timp. Sînt locuri care și-au crescut publicul, au creat spectacole foarte cunoscute și există ca spații importante care au o direcție. De aceea, mi s-a părut important ca, la discuția de după spectacolul lui Botond Nagy, un artist să spună care a fost experiența lui la Reactorul de Creație și Experiment, să înțeleagă lumea ce e cu el. Avem de la Macaz spectacolul lui David Schwartz, de la Replika, spectacolul Catincăi Drăgănescu. Mi s-a părut important ca publicul din Piatra Neamț să fie la curent cu tot ce se întîmplă la nivel național în ceea ce privește nu doar teatrul independent, ci direcții și spații cu o identitate deja foarte clară, cum este Unteatru. Dau doar cîteva exemple. Am vrut să existe un echilibru între ce înseamnă creație tînără într-un teatru de stat și creație în teatrele independente. Pentru mine, ele sînt pe același loc. Le consider la fel de interesante și de valoroase. De fapt, valoarea depinde de producție, nu de ștampila „Teatrul Național”. Am făcut o selecție și îmi asum fiecare spectacol din această selecție. Sînt artiști diferiți. Într-un fel e spectacolul lui Botond Nagy, în alt fel, spectacolul lui David Schwartz. Dar sînt doi artiști cu voci puternice și mi-am dorit ca publicul să le vadă spectacolele.

 

C.R.: Faptul că tu ești regizoare își pune amprenta în selecție?

G.C.: Inevitabil, da. E posibil să am anumite afinități pentru un spectacol, dar mi-am dorit ca în selecție să fie niște voci pe care le respect (poate nu sînt pe locul întîi în preferințele mele) și mi-am dorit să fie diversitate, pentru ca așa e teatrul. Avem cu toții loc sub soare. Nu am vrut să aduc spectacole comerciale. Nu m-au interesat decît spectacole care să se potrivească cu brandul acestui teatru, unul ce a lansat regizori de avangardă, experimentali, care au făcut tot felul de trăsnăi aici. Alexandru Dabija zice, într-un interviu pe care l-am făcut pentru aniversare, că făcea aici spectacole „de panaramă”, superexperimentale, la care publicul venea. Aș vrea ca și azi publicul să guste diferite propuneri. Apropo de vîrstă, este un festival deschis tinerilor creatori, dar mie Radu Afrim mi se pare că se reinventează, că își pune probleme. Wolfgang este un spectacol pe cît de consistent în privința conținutului solid, pe atît de provocator ca formă. Deci nu ține de doar de vîrstă.

C.R.: Pînă acum Pledez pentru Tine(ri) era un festival cu premii. Începînd de la ediția aceasta le-ai eliminat. De ce?

G.C.: Nu cred în competiția în artă. O selecție riguroasă poate să ofere unui artist sentimentul că e prețuit pentru că stă într-o companie care îl onorează, fie că are afinități sau nu cu unii dintre artiști. Pe de altă parte, am considerat absolut firesc ca artiștii care vin și lucrează pentru acest festival să fie plătiți. Atunci cînd era cu premii, în secțiunea de competiție, oamenii nu erau plătiți, în afară de cei care luau premiu. Exista și secțiunea „Regal”, unde artiștii erau plătiți. Festivalul Pledez pentru Tine(ri) nu-și respecta promisiunea. Dacă eu respect un artist, îl remunerez. Nimeni nu se îmbogățește în festivalul acesta, dar onorariul este un semn de recunoaștere, de respect. Și nu cred că remunerația trebuie să vină în funcție de vîrstă și de celebritate. Îmi doresc să continuu așa. Anul trecut a fost singurul an în care artiștii au primit bani, pentru că Ministerul Culturii a dat finanțare cu condiția ca tinerii să fie plătiți.

 

C.R.: Un director de festival nu trebuie să facă compromisuri. Sau trebuie? Dacă da, ce tip de compormisuri?

G.C.: Nu trebuie să facă nici un fel de compromis, pentru că el își pune semnătura și girează, pe lîngă fiecare artist în parte, conceptul și selecția. Anul acesta, conceptul a fost legat de ideea de tinerețe. Următoarele ediții vor fi structurate în jurul unei teme. Aveam de selectat dintre nouăzeci de DVD-uri și m-am întrebat ce caut, de fapt. Cînd m-am oprit la tema cu tinerețea, m-a ajutat să-mi structurez alegerile. Lucrurile s-au coagulat. Este o temă foarte largă, unde pot să intre și Romeo și Julieta, și un text scris de un tînăr dramaturg de douăzeci de ani. Sigur că unele spectacole pot fi atît de provocatoare, de imposibil de legat de o temă încît să intre în selecție tocmai pentru că sînt atipice. Mi se pare o formulă mai bună decît festivalurile de tip vitrină, care îl aduc și pe cutare, și pe cutare. Dar, per total, nu înțelegi de ce oamenii aceia sînt împreună.

C.R.: Există o practică generală a festivalurilor, în care selecționerii fac o secțiune cu tineri, cu experimente, dar aduc publicul la teatru invitînd spectacole cu vedete pe care le plătesc foarte bine. Tinerii nu aduc publicul în sală?

G.C.: Tinerii aduc publicul în sală dacă sînt bine prezentați și dacă publicul este obișnuit cu această ofertă. E adevărat că numele mari aduc foarte mult public în sală. Eu am fost întrebată cu reproș, aici, pe plan local, unde sînt numele sonore. Consider că numele sonore se construiesc în timp. Cînd tinerii Mitică Popescu, Coca Bloos, Maia Morgenstern, Oana Pellea, Horațiu Mălăele au venit aici, ei nu erau încă staruri. Dimpotrivă, erau la început de drum. Și comunitatea i-a primit foarte bine. S-au creat niște legături. Ana Ciontea spune foarte frumos: „Publicul era la fel de tînăr ca și teatrul”. A existat această prietenie. Oamenii mai în vîrstă își amintesc de ei și doresc să-i vadă din nou. Eu nu vrea să-i exclud, să spun „Gata, numele sonore afară!”, dar vreau să văd acele nume sonore jucînd în compania unor tineri. Au fost în festival și actori cu o carieră de o viață. Dar, dacă festivalul acesta, așa cum a fost gîndit, se adresează publicului tînăr, trebuie să conțină noile direcții. Am spus că, dacă mi se cer nume sonore, trădez însăși ideea cu care Ion Coman a înființat acest festival. Trădez ADN-ul Festivalului și al instituției.

C.R.: Să ne amintim că Ion Coman…

G.C.: A fost primul director al Teatrului Tineretului. Un personaj care ține de mitologia spațiului.

 

C.R.: Și acum, dacă tot am ajuns la cuvîntul director, oare este prematur să întreb dacă există o strategie a noii directoare Gianina Cărbunariu?

G.C.: În momentul în care m-am hotărît să candidez, a trebuit să-mi fac planul de management. A trebuit să mă gîndesc foarte bine ce-mi propun mie și ce propun instituției. Și am ales „Teatrul Tineretului, CO-laborator de creație”. CO-laborator, în sens de colaborare, de laborator, în sens de experiment, de încercare, de încurajare a cercetării teatrale. Colaborarea nu o văd doar între artiștii invitați care vor coagula trupe, ci și între artiști și spectatori. Spectatorul este un element important în ecuația aceasta. Mi-am dat seama din vară. Eram interimar și lansasem deja demersul cu scrisorile, cu întîlnirile, ceai, poezie, teatru, tururile ghidate. Începusem să fac interviurile pentru aniversare. Mie nu-mi plac festivitățile și mă gîndeam cum ar trebui să arate o aniversare acum. Și am zis că acesta este un moment bun și pentru mine, și pentru public, și pentru trupă să înțelegem ce a fost aici, să vedem cum ar trebui să fie un teatru de aici încolo. A fost foarte interesant să citesc scrisorile și să ascult interviurile. Mi-am zis: comunitatea este co-scenarist al acestei seri. Ea nu are sens decît într-un dialog cu comunitatea. E un oraș mic, teatrul este cea mai importantă instituție de cultură și dacă, pe lîngă publicul fidel, nu reușim să aducem un public nou, nu existăm. Teatrul din provincie este diferit de teatrul din București. Acesta țintește mai multe tipuri de public. Cînd ești într-o comunitate mică, trebuie să fii foarte atent cum să faci să aduci lumea la teatru pentru că un spectacol se epuizează foarte repede. Mai e o problemă: aici nu există universități. Practic, ne bazăm pe publicul foarte tînăr, de gimnaziu și de liceu și pe publicul deja format. Oamenii între douăzeci și treizeci și cinci de ani nu prea vin la teatru pentru că luptă pentru familii și pentru supraviețuire. De aici a venit și ideea să o invit pe Ada Milea. Mi-am dorit un spectacol pentru tineri la care să se bucure și părinții, să fie un pretext de dialog în momentul în care ies din sală. Îmi doresc să existe spectacole pentru tineri la care să poată veni și bunicii. Nu spectacole de audiență generală, pentru că nu ai cum să faci un spectacol pentru toată lumea, dar poți să faci un spectacol care să fie un pretext de discuții, să antamezi un dialog între generații, între un copil care stă toată ziua pe tabletă și un bunic care nu mai este atît de mobil. Există subiecte de discuție care rămîn dincolo de generații: moartea, viața, prietenia. Ne-am schimbat, dar nu atît de radical.

 

C.R.: Văzînd selecția, am avut senzația că festivalul este un mic breviar al temelor de actualitate din societatea noastră. A fost intenționat sau pur și simplu așa s-a întîmplat?

G.C.: Festivalul, așa cum era înainte, presupune înscrierea. Probabil că o să schimb și lucrul acesta, dar nu puteam la momentul acela. Am selectat din ce era. Tema tinereții înseamnă și confruntările tinerilor din zilele noastre. Tînăr nu înseamnă doar să fii liber și frumos, ci înseamnă și o suită de probleme. Am empatizat cu spectacole care vorbesc despre problemele tinerilor, dar într-o structură în care se pot regăsi și adulții. De exemplu, Exploziv se adresează publicului tînăr, dar și profesorilor. Copii răi, la fel, se referă la un întreg sistem de educație. Tema din Somnambulism pune fața în față două generații. Dacă înainte era un fel de rezervă față de teme sociale, politice, observ că din ce în ce mai mulți artiști, în feluri complet diferite, își pun aceste probleme. Între Jurnal de România și Fluturii sînt liberi există diferențe clare de demers estetic. Mi s-a părut foarte interesant demersul lui Alex Călin. Un proiect teatral are impact în viața unui actor și a echipei. Îi face să se uite mai atent la lumea din jurul lor, la cum sînt tratați nevăzătorii în societatea de azi. Se deschid niște orizonturi. Sînt demersuri estetice diferite, dar există o preocupare din ce în ce mai vizibilă. La unii, partea de activism este mai pregnantă. Alții spun „Eu nu sînt activist, sînt artist. Am făcut spectacolul, după care am făcut activism”. Mai cred că este interesant atunci cînd oferi publicului niște teme pe care poate discuta. Chiar dacă estetic nu mă regăsesc, pot discuta cu cineva care este îndrăgostit de spectacolul respectiv fără să ne negăm opțiunile estetice. Tema unui spectacol poate fi un declic eficient pentru discuțiile dintr-o comunitate. În discuțiile de după Somnambulism s-a văzut că pentru public tema a avut impact, că replica „M-am trezit” s-a tradus rapid. S-a vorbit și de estetic, dar mai ales despre ce tip de lume propuneau dramaturgul, regizorul și echipa. Am observat, în timp, că la discuții imediat iese focul, chiar dacă unii se pricep la teatru, alții nu. Evident, pînă la urmă se ajunge și la estetic, că doar sîntem la teatru. Dar eticul și esteticul sînt puse în balanță.

 

 

Print Friendly, PDF & Email