Dincolo de carapacea rotundă a visului

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 11 noiembrie 2018 |

Livada de vișini

Teatrul “Tompa Miklos” din Tg. Mureş

 

O cameră de copii cu floricele, inimioare şi alte năzbâtii pictate în culori tari pe pereţi. De ei stă lipită o zăludă îmbrăcată în nuanţe identice. E Charlotta. Tot ce e în afară, tot ce se vede, e făcut din substanţa imaginarului ei. Alături de Firs, generează şi conduce din umbră mai toate întâmplările.

Am enumerat implicit cele trei puncte cheie pe care se sprijină noutatea şi reuşita montării textului cehovian, Livada de vişini, de la Teatrul “Tompa Miklos” din Tg. Mureş: scenografia năstruşnică a Iulianei Vîlsan, o idee regizorală nemaiîntâlnită până acum şi extraordinara partitură susţinută de Fulop Erzsebet (actriţă nominalizată anul acesta la premiile UNITER). Am început cu spaţiul pentru că, în primă instanţă, concepţia extrem de îndrăzneaţă a scenografei e cea care produce şocul. Culorile sunt vii, ţipătoare şi, în afară de landourile în care se mai plimbă, plutesc şi dansează, din când în cînd, personajele, toate obiectele sunt miniaturale. Cănile din care se bea ceai sunt cât cele din casa păpuşii, muzicanţii sunt... de bibelou, livada de final e făcută din copăcei mici, cât palma. Iniţial, personajele apar pe ecran, desenate ca în Familia Simpson. Apoi vin în costume trăsnite, fluşturatice, de dragul cărora măiastra scenografă neagă orice convenţie realistă. Când nu poartă costume pepit, păstrează măcar un accesoriu de şcolar. Campion la depozit de copilării e - culmea! - Lopahin (Zayzon Zsolt, un alt nominalizat UNITER) pe ale cărui haine stau agăţate pesemne matricolele tuturor celorlalţi. Memoria lui secretă a îngurgitat orice detaliu din acest univers al copilăriei în care cu toţii se refugiază. Pe care îl aleg fără tăgadă. Între alegerile lor, orice altă alternativă ar părea lipsită de substanţă.

E o lume unde fiecare îşi poartă după el, ca şi Charlotta, cochilia zdravănă, îndărătul căreia se adăposteşte ori de câte ori afară miroase a suferinţă. Charlotta – femeia-copil de o vulnerabilitate extremă – e emblema tuturor. Scâncetele ei reproduc durerea lumii, învelişul care se zgârie la orice contact cu realitatea. Căci ieşirea din coconul visurilor doare, indiferent dacă rana produce gemete sau chicoteli. Iar virtuţile de expresivitate şi talentul actriţei Fulop Erzsebet - frumoasă, bizară, sensibilă până la plânsul acela chiţăit, cu mişcări frânte, într-un rol în care nu mă pot abţine să n-o aseamăn cu Giulietta Massina din La Strada - sunt dincolo de orice măsură previzibilă. În concepţia surprinzătoare a Andreei Vulpe lumea-livadă este generată şi prezervată de Charlotta, alături de celălalt magister ludi, Firs, un costum-umeraş ieşit la început de prin recuzita jocurilor (compus de Veress Albert impenetrabil, cu bonomie şi o uşoară înţepenire).

Este un Firs tânăr, ca de altfel toate celelalte personaje care populează această livadă inexpugnabilă. Nemuritoare. Care supravieţuieşte oricărei tăieri. Căci, o dată dezmembrată carapacea, personajele se retrag, după modelul Charlottei, într-o cochilie diminuată, infinitezimală (din nou perspectiva scenografei e seducătoare) ca să-şi continue acolo lumea-livadă mai mititică, mai restrânsă acum, dar croită din aceeaşi substanţă. Adunată sub genunchii lui Firs care vopseşte copăceii cât degetele, în poziţie semi-fetală, Charlotta somnolează, regăsind liniştea intrauterină şi naşte, pesemne, o nouă poveste. Livada nu a fost tăiată, căci visul trăieşte. Universul imaginat de Andreea Vulpe este, astfel, unitar până în cele mai mici detalii. Amănuntele se adecvează perfect viziunii, m-aş hazarda să spun feminină, ţinând cont de prezenţa omnipotentă a ludicului. Regizoarea gândeşte o lume fragilă, refugiată în jocul-poveste după orice clipă scurtă, insignifiantă, de atingere dureroasă cu realitatea. Imbatabila sa rezistenţă la adevăr se traduce prin regresiunea la infantilismul sub pălăria căruia poate creşte orice tip de ludic. De aceea relaţiile de vârstă sunt disproporţionate, fiica vitregă (Varia structurată de Fulop Beata este blândă, bună, tensionată, dar umană şi înţelegătoare) pare mai mare decât mama. În fapt personajele nici nu au vârstă, au făcut opţiunea definitivă pentru copilărie, modus-ul lor vivendi înseamnă fie joacă, fie somn. Fie starea larvară, când toţi se culcuşesc unii într-alţii, trăgând spre centrul-Liubov Andreevna (Tompa Klara cu nuanţe actoriceşti pertinente), fie jocul - morfina care înceţoşează cruzimile lumii. Livada e liman, e lumea ale cărei îndestulătoare certitudini sunt proiecţiile, inextricabilele bariere (de joc) puse în faţa lui afară sau altfel decât vreau sau altfel decât îmi imaginez. Universul său vesel se compune din seva îndestulătoare a gândurilor, dorinţelor şi a lui ziceam că...

Şi, dacă ar fi să excludem două scene, una în care Iaşa (interpretat de Bodolai Balazs, solar, simpatic, cuceritor) se uită nevinovat-pervers sub fusta păpuşilor, ca şi sub fusta şcolăriţei Duniaşa, alta în care, într-un superb efort de persuasiune, Liuba îl mângâie pe Lopahin cu şampanie, am constata că e o lume spălată de orice erotism. Şi de implicitele sale tensiuni. Căci între personajele văzute de Andreea Vulpe nu dragostea creşte, ci doar idealurile, supraesenţe de vis. Sau poate e o dragoste adresată celor o sută de simţuri pomenite de Trofimov într-un pasaj omis din textul standard. Povestea poiectată de Charlotta, fata în cămaşă de forţă, e complementară cu utopia studentului (excelentă popunerea lui Laszlo Csaba care traduce posedarea şi lipsa de realism a idealurilor prin expresii corporale cvasi-imposibile). În lumea din jurul livezii, închisă în sine, în propriul său imaginar, orice semnal din afară, fie şi apariţia exotic-sălbatică a Străinului (cu un Korpos Andras foarte vital) constituie un pericol. În fond, dincolo de carapacea rotundă a visului, perspectiva, aşa cum o dovedeşte finalul, e măruntă iar universul nici nu are întindere.

Pentru lectura cu totul nouă în care aproape fiecare personaj e resemnificat, pentru scenografia pişicheră a Iulianei Vîlsan, pentru muzica aceea care te tot duuuce şi pentru interpretarea excepţională a lui Fulop Erzsebet, eu aş lua pe loc trenul spre Tg. Mureş să văd Livada de vişini. Până nu se închide stagiunea.