Dirijorul de priviri sau „Clasa noastră”

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Gina Șerbănescu | 3 noiembrie 2016 |

În anul 1975, inspirat de nuvela Pensionarul în vârstă de Bruno Schulz și punând în lumină principii afirmate în celebrul său manifest Teatrul morții, regizorul polonez Tadeusz Kantor montează Clasa moartă, producție considerată o capodoperă a teatrului vizual. Montarea reprezenta o evocare a unei clase din epoca interbelică, iar scenografia se integra unui discurs despre moarte, întărit de marionetele legate de corpurile elevilor îmbrăcați în uniformă. Imaginile macabre dădeau seama de o traumă istorică a cărei atmosferă era emanată în permanență de nuvelele lui Schulz.

clasa-noastra-1-credit-foto-adi-bulboaca

În acest spectacol, Kantor își instituia prezența în scenă, având reacții permanente la realitatea orchestrată în cadrul spectacolului. De altfel, Kantor s-a impus în cadrul performance-urilor sale cu statutul de dirijor al acțiunilor scenice, prin prezența în inima propriilor producții pe care le supraveghea cu postura unui dirijor.

Piesa lui Tadeusz Słobodzianek (care asistase la premiera lui Kantor din 1975, când avea vârsta de 30 de ani), Clasa noastră, publicată în limba română în cea de-a doua Antologie de teatru polonez – Psihoterapolitica ne readuce în amintire, inevitabil, lumea lui Kantor, printr-o abordare a morții care refuză vreo dimensiune metafizică eliberatoare, tocmai pentru a accentua ororile pe care le poate comite chiar „aproapele nostru”, în contextul unor situații limită, cum ar fi războiul. Piesa este inspirată de un caz real, „cazul Jedwabne”: în satul omonim, la începutul ocupației naziste în Polonia, aproximativ 1600 de evrei au fost umiliți apoi incendiați de chiar vecinii lor creștini, sub privirile armatei care „milita” pentru definitiva instaurare a „rasei pure”.

Regizorul László Bocsárdi a montat în anul 2015, la Teatrul Național din Cluj Napoca, piesa lui Słobodzianek, producția având să câștige, în cadrul Galei UNITER din 2016 premiul pentru “Cel mai bun spectacol al anului 2015”.

Gândită ca un spectacol concert, această montare poate aminti, la prima vedere, prin momentele muzicale create și dirijate de Boros Csaba de funcția pe care Tadeusz Kantor o avea în spectacolele sale. Dirijorul nu este numai cel care acompaniază trupa în demersurile sale artistice, ci se instituie ca o personificare a morții, ca element-cheie menit să activeze prezențele scenice care pendulează între viață și moarte.

În viziunea lui Bocsardi, însă, dirijorul și trupa fac din prezența publicului o zonă de manifestare a realității elaborate în cadrul spectacolului. Publicul este încapsulat în realitatea revelată, privirile spectatorilor fiind dirijate permanent de fluxul dintre dirijor și actori. Cele 14 momente ale piesei (al cărei subtitlu poartă grăitorul nume O istorie în 14 lecții), a căror dramaturgie induce senzația unei atmosfere biblice sunt trasate prin secvențele temporale, marcând matematic intersecțiile biografice ale personajelor. Concertul este, astfel, un instrument conceptual care evidențiază scenariul în virtutea căruia colegii de clasă, a căror poveste se întinde pe aproximativ șapte decenii, se amestecă într-o realitate care îi cuprinde în chip diferențiat, ca pe o masă muzicală adusă la un numitor comun al aceluiași destin, dar se și individualizează prin dramatismul fiecărui drum personal.

clasa-noastra-2-credit-foto-adi-bulboaca

Prin introducerea personajului întrupat de Boros Csaba și prin transformarea sălii de spectacol în spațiu de joc, László Bocsárdi se afirmă el însuși, deși absent ca prezență, într-un dirijor de priviri, pe de o parte în raport cu publicul, a cărui prezență dinamică se manifestă la nivelul modului în care este determinat să își direcționeze privirea, pe de altă parte în chip de creator al unui concert de priviri al actorilor, care stabilesc un permanent contact vizual cu spectatorii. Conceptul acestei montări face din Clasa noastră o confesiune artistică impecabilă, ce reușește să condenseze timpul, dilatând semnificațiile cuprinse în țesătura de biografii emanate de un fapt istoric concret, dar trecut într-o metaforă care dă seama de universalitatea unui comportament manifestat în capcana limitelor impuse de situații limită.

Spațiul, populat doar de actori, de zece scaune verzi și tot atâtea microfoane colorate este o zonă aparent indeterminată, un teritoriu al confesiunii în care frontiera dintre viață și moarte se fluidizează. Indeterminarea ințială evoluează într-o individualizare accentuată de fiecare poveste în parte, tăvălugul istoriei fiind activat de “prima moarte”, de uciderea colegului de clasă Jakub Kac (Cristian Rigman).

De dincolo de momentul morții sale, după ce și-a marcat fruntea cu semnul negru al trecerii în moarte (gest executat, succesiv, de fiecare personaj la finalul vieții), Jakub ne povestește cum s-a petrecut uciderea sa, care le va modela implacabil destinele tuturor celorlalți nouă colegi ai săi. Șirul morților are o anumită logică pe care se bazează și arhitectura edificiului de momente ale întâlnirilor în plan real, în vis, complet „aici” sau totalmente „dincolo”.

clasa-noastra-3-credit-foto-adi-bulboaca

CLASA NOASTRĂ

de Tadeusz Słobodzianek
traducere de Cristina Godun

regia: Bocsárdi László
decorul: Bartha József
costumele: Kiss Zsuzsanna
dramaturgia: Benedek Zsolt
muzica și corepetiția: Boros Csaba
imagini video: Cristian Pascariu
asistent de corepetiție: Adela Bihari
instructor de step: Adrian Strâmtu
asistent de regie: Eugenia Sarvari

Distribuţia:

Dora (1920-1941): Sânziana Tarţa
Zocha (1919-1985): Irina Wintze
Rachelka, mai târziu Marianna (1920-2002): Anca Hanu
Jakub Kac (1919-1941): Cristian Rigman
Rysiek (1919-1942): Radu Lărgeanu
Menachem (1919-1975): Miron Maxim
Zygmunt (1918-1977): Cătălin Herlo
Heniek (1919-2001): Ovidiu Crişan
Władek (1919-2001): Matei Rotaru
Abram (1920-2003): Ionuţ Caras
Dirijorul: Boros Csaba

Teatrul Național Cluj Napoca

Foto: Adi Bulboacă

Costumele create de Zsuzsanna Kiss indică acea indeterminare manifestată concomitent cu individualizarea fiecărui destin de care vorbeam anterior: îmbrăcați toți în folie albă traparentă, încălțați în șosete albe și purtând pe dedesubt un costum mulat de culoarea pielii, colegii de clasă sunt diferențiați prin mici detalii cum ar fi modelul fiecărui guler. Ei se impun astfel ca exponenți ai aceluiași destin care îi unește într-o singură realitate, în sânul căreia se manifestă marca individuală a traseului fiecăruia dintre ei: violarea Dorei (Sânziana Tarța) de către colegi de-ai săi, drumul sinuos al vieții Zochăi (Irina Wintze) din Polonia în America, ascensiunea religioasă a lui Abraham (Ionuț Caras) devenit rabinul Baker, căsătoria evreicei Rachelka (Anca Hanu) cu colegul salvator Wladek (Matei Rotaru) – faptă ce o condamnă la convertirea în creștina Marianna și la o viață de chin, pendulările destinale ale lui Menachen (Miron Maxim), scenariile crimelor comise de colegii Rysiek (Radu Lărgeanu) și Zygmunt (Cătălin Herlo), mutarea lui Heniek (Ovidiu Crișan) din sfera pasivității martorului la crime în preotul pseudo-cucernic – toate acestea sunt borne pe o țesătură de destine care vorbesc despre un context istoric universal, nu numai despre Polonia.

clasa-noastra-4-credit-foto-adi-bulboaca

În pofida dimensiunii cutremurătoare a unor acțiuni, în ciuda faptelor comise, pe care în mod normal le-am considera inimaginabile și de neiertat, regia lui Bocsardi suspendă, prin modalitatea în care este făcută confesiunea, orice element care ar putea conduce la vreo formă de judecată moralizatoare. Se pătrunde într-o zonă în care istoria este configurată dincolo de norme etice, ca un mecanism în sine, în care fiecare își cântă partitura în funcție de locul ocupat, în chip predeterminat, în ansamblu.

Nu voi insista asupra niciuneia dintre interpretări, tocmai pentru că mi se pare absolut remarcabil ce a realizat László Bocsárdi la nivelul întregii distribuții. Conexiunea puternică dintre actori devine de o vizibilitate maximă tocmai atunci când nu se privesc între ei, ceea ce indică fără echivoc faptul că lucrul pe relații scenice s-a manifestat la o intensitate maximă. Privirea care nu poposește în ochii colegului este indiciul cel mai clar al unei comunicări modelate printr-o arheologie minuțioasă în structura fiecărui personaj, dar și la nivelul profilului de personalitate al fiecărui actor.

Nu numai compoziția muzicală este ca care impune spectacolul ca pe un concert: ceea ce se realizează prin spectacolul Clasa noastră reprezintă o orchestrare de priviri, elaborată atât în planul relațiilor dintre actori, cât și în cel al regândirii funcției privirii spectatorului. Spectatorii devin ei înșiși parte integrată a concertului prin partitura pe care o scrie însuși ochiul privitorului. Mărturia este activă, sala de spectacol devenind locul de manifestare a unei simfonii de priviri dirijate de o regie fără fisură.

clasa-noastra-5-credit-foto-adi-bulboaca

Spectacolul a putut fi vizionat de publicul bucureștean în cadrul Festivalului Național de Teatru 2016. El a încheiat Întâlnirile Internaționale de la Cluj, ediția a VI-a, 3-9 octombrie 2016 și este selectat în Festivalul de Teatru „Toma Caragiu“ Ploiești. Data reprezentației: 5 noiembrie 2016.