Disco silent și fantasma de grup

Print Friendly, PDF & Email
Portrete | Autor: Cristina Rusiecki | 18 noiembrie 2018 |

Cronică „Pisica verde”

Zgomot. Decibelii îți pătrund în măduvă. Lumina e slabă. Din când în când, valuri de fum. În jur, tineri cu căști pe urechi. Țipă. Nu se opresc din dans. Mișcare în toate colțurile. Lumea se agită, se plimbă de colo-colo, își schimbă locul. Din întuneric, în căști, se aud voci care povestesc. Nu știi de unde vin. Te uiți surprins în dreapta, în stânga și, dacă ai noroc, reperezi personajul care vorbește de abia la ultimele cuvinte. Replicile scurte răsar te miri de unde. Te întorci într-o parte și descoperi un tânăr vorbind chiar în nișa de lângă tine. Iar TU ești în mijlocul acțiunii. De fapt, al poveștii. În fumul de la Clubul Periferia, te mixezi cu tot ce e în jur, cu fantasmele pastilate și inocente ale tinerilor de lângă tine.

Clasica relație scenă-sală și distanța între cele două entități bine delimitate au dispărut cu totul. Prezentat în Festivalul Internațional al Teatrului Contemporan de Animație, ImPuls, Pisica verde de Elise Wilk, în regia lui Bobi Pricop, de la Teatrul pentru copii și tineret „Luceafărul” din Iași, rămâne unul dintre cele mai inovatoare spectacole pe care mi-a fost dat să le văd. Printre puținele montări care propun un veritabil concept regizoral, producția destinată tinerilor le vorbește exact pe limba lor, cu cuvintele și cu vitalitatea lor, despre fantasmele și problemele lor. Biciuit de stimulii din jur, publicul se impregnează de atmosferă fără drept de apel. Luminile de club îl absorb, muzica îl obligă să prizeze teatrul în ritmuri de disco silent, după cum își definește regizorul Bobi Pricop metoda. Când și când, actorii țipă ca la concertele rock. Povestesc și dansează. Vorbesc despre același lucru fără să intre în relație. Elise Wilk realizează un excelent mozaic dramatic din unghiuri subiective. Nu există interacțiune, ci doar perspectivele diverse asupra aceluiași eveniment ale unor personalități diferite. În fond, un multiplu de aceeași personalitate, cea a adolescentului de secol XXI, dominat de inocență, de atracții invincibile, de gândire magică, de debusolare și, mai presus de toate, de o fugă disperată de realitate, redusă generic la motivul pisicii verzi. Acestea ar fi, pe scurt, trăsăturile care definesc tinerețea de la periferia orașului strâns în jurul fostului combinat. Primele replici restituie cadrul realist: „Imaginează-ţi că mergi pe stradă, în zona aia naşpa cu blocuri din spatele combinatului. Şi totu’ e gri. Vezi babe cu plase în mână care ies din magazinul de pâine. Vezi femei cu cearcăne care întind rufe pe balcon. Auzi muzică populară de la parter şi vezi tot felu’ de loseri în şlapi de plastic care sparg seminţe în faţa blocului”.

Uzând de străvechea tehnică balzaciană, autoarea își prezintă personajele de cum intră în scenă, cu deosebire că schimbă persoana a treia, obiectivă, cu cea dintâi, ultrasubiectivă. Face zoom pe o porțiune din lume, o etalează, pentru ca sfârșitul rotund care reia, ad litteram, primele replici, să o lase în urmă, nemodificată. Doar că regizorul îi îmblânzește realismul prin tehnicile senzitive ale vremii noastre. În clubul construit de scenografa Irina Moscu, publicul atinge, prin proximitate, un grad intens de participare. Dacă în scriitură personajele nu relaționează, în spectacol, actorii își spun poveștile oamenilor de lângă ei. În picioare, alături de interpreți, corp la corp, spectatorii respiră aceeași atmosferă încinsă. Istoriile trec printre ei consonând într-un halou comun. La început, obnubilați de întuneric, vorbitorii nu se disting. Cu timpul, când acțiunea se adună într-un fir limpede și unitar, profilurile se vor decupa în lumină. La final, pe măsură ce accentul se deplasează de la poezia de grup la povestea crimei, monologurile celor două personaje principale se întrepătrund. Bianca (Ioana Corban, cu o naturalețe bine personalizată) și Dani (Dragoș Maftei, cu un realism meritoriu) își descriu pas cu pas senzațiile, cu detalii care umplu scena de verosimil.

Îmbrăcați casual, tinerii povestesc te miri ce. „Mă trezesc, mănânc, mă îmbrac, mă dau cu spray, ies din bloc, traversez pe la chioşcul de ziare, ajung la şcoală, copiez la mate, chiulesc de la bio, fumez în parc, aştept să vină sâmbăta ca să merg în Periferia”, va spune Roxana (Carmen Mihalache). Nu lipsește nimic din recuzita adolescenței: prietenele ce își împart totul, de la sandwich-uri la rujul cu sclipici sau parfumul, ba chiar și îngerul păzitor, pe nume Victor; fițele și cinismul celui înstărit care, meditat la șase materii, își etalează bunăstarea și ușurința în impresionarea fetelor (George Cocoș, cu sonorități de băiat de cartier); tânărul îndrăgostit de ani buni de fata care l-a învățat să deseneze un dinozaur fără să ridice creionul de pe hârtie (Alex Iurașcu, cu accente de poezie disco, grație amintirilor naive). În lumea lor, metodele de evaziune din realitate sunt cele știute: băutura sau cocktailul de pastile din farmacia mămicii: „Umpli un pahar cu apă şi dizolvi în el un praf pe care-l faci din toate pastilele pe care le găseşti în casă. Eu ultima dată mi-am făcut din ceva pilule pe care le ia maică-mea, nişte chestii mici şi colorate ca nasturii de la şorţul lu’ Scufiţa Roşie. Deci pui apa, dizolvi praful. După care nu-ţi mai rămâne decât să înghiţi tot ce e în pahar. Şi în câteva secunde o să porneşti într-o super călătorie cu un avion mic şi roz”. De ce? Simplu: „Pentru că acolo se întâmplă numai ce vrei tu”.

Pas cu pas, spectacolul compune un întreg imaginar bazat pe inocență, confuzie și fragmente în care pulsează gândirea magică. Roxana și Flori (Camelia Dilbea) scot din mânecă trucuri naive de a accesa suprarealitatea, după modelul vecinei care vorbește cu morții prin puricii de la televizor (deși ca să devii performant e nevoie de ceva exercițiu) sau al monedei puse pe șina de tramvai pentru a afla litera cu care începe numele viitorului soț. Oricât de teribilist ar părea, prin acumulare, imaginarul din Pisica verde răspândește o poezie veritabilă. Proveniți din familii disfuncționale, ca a celor două surori cărora mama trece pe acasă să le lase bani de mâncare pentru zilele în care pleacă cu noul iubit, acestor tineri nici inocența, nici vitalitatea nu le alungă disperarea. Evoluția emoțională le e ștrangulată. Cazul cel mai grav îl reprezintă băiatul cu tată etilic care, în lipsa unui model consistent, balansează în gol. Aflat pentru prima dată alături de o fată, cel căruia tatăl îi bea bicicleta, apoi banii pentru școala de șofer, nu va ști cum să gestioneze nici plăcerea, nici dezgustul („Puţea îngrozitor a vodcă. Fix ca taică-miu. Mirosu’ ăla m-a urmărit de când eram mic. Şi mi s-a făcut scârbă”). Din teama că va pleca („Mă uitam la ea şi mă gândeam că la un moment dat o să trebuiască s-o las să plece şi simţeam cum o mie de lame de ras mi se înfig în piele”) sfârșește omorând-o aproape inconștient.

Nici un strop de patetism în spectacol. Personajele își spun povestea cu o sinceritate dezarmantă. Actorii nu strălucesc prin recitaluri, ci printr-un tot unitar din care fiecare este parte organică. Faptul că Bobi Pricop le spală orice urmă de artificial, de declamativ, de teatralitate convențională se numără printre marile reușite ale spectacolului. Adaptat perfect la mentalul celor tineri, în peisajul nostru teatral, Pisica verde rămâne un spectacol-unicat. Fie și pentru acest atribut, regizorul și echipa merită toate aplauzele.

 

Pisica verde

Un articol de Eliza Cristina CioacăPisica verde este un...
By B-Critic | 26 octombrie 2016 | Spectacol

„E cea mai tare vineri!”

Piesa lui Elise Wilk, Pisica verde, are șanse să...
By Cristina Rusiecki | 5 octombrie 2016 | Spectacol

O altfel de alienare

Ajung în după-amiaza zilei de 26 septembrie la sediul...
By B-Critic | 1 octombrie 2016 | Spectacol

CARTEA cu PISICA VERDE lansată luni la apă

Pisica verde, producție a Teatrului de Copii și Tineret...
By Cristina Rusiecki | 24 septembrie 2016 | Actualitatea