Dragoste și ocolișuri

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 14 ianuarie 2018 |

 

Teatrul de Nord Satu Mare are un nou director, pe tînărul regizor Ovidiu Caița, care și-a propus să mizeze pe o investiție nobilă, cea în materialul uman. Conștient de responsabilitatea de a-și dezvolta trupa, Ovidiu Caița intenționează să invite, în următoarea perioadă, regizori a căror metodă de lucru presupune răbdarea și atenția acordată actorilor. Proiectul lui a început cu Almost Maine, în regia lui Theo Marton, și va continua cu spectacole concepute de Cristian Ban și de Theodor Cristian Popescu.

Prima realizare a strategiei directoriale a fost Almost Maine de John Cariani, care a însemnat și debutul regizoral al actorului Theo Marton. O comedie romantică sensibilă și agreabilă, plină de umor pe cît de inteligent, pe atît de cald. Centrat pe relații, pe inocență și pe înțelegere umană, textul lui John Cariani, cu șapte scene separate, fiecare cu două sau trei personaje, nu poate decît să cîștige publicul, oferind actorilor prilejul de a străluci. Iar regizorul, atent să împlinească această intenție, a lucrat inteligent, a strecurat comic de calitate și a accentuat aerul ușor neverosimil al scenelor. Într-o piesă exclusiv despre dragoste, el a mizat pe cea mai caldă componentă a teatrului, relația între personaje. Construite pas cu pas, scenele se pigmentează cu o mică doză de suprarealitate. Pauze, subtexte, tăceri, jocul privirilor, contrastele amuzante și ritmul vioi, cu treceri rapide între scene, fără timpi morți au fost atuurile pe care regizorul Theo Marton le-a scos din mînecă pe tot parcursul spectacolului. Spectacolul său cu aer modern, în care actorii vorbesc bine, ca în zilele noastre, deloc „ca la teatru”, deloc artificial, are toate șansele să placă spectatorilor.

Plecînd de la textul circular, în care scena de început se continuă la final, într-un loc de unde se vede aurora boreală, scenograful Bogdan Spătaru imaginează un spațiu complet alb, ritmat de o rampă albă, cu canapele albe, felinar alb, chiar chitară albă. Culoarea cîștigă doar la trecerea dintre scene, cînd feeria boreală din ciclorama de fundal va invada întregul spațiu.

În prima scenă, doi adolescenți, ea la un capăt de bancă, el la celălalt, îndrăznesc, pînă la urmă, să-și mărturisească dragostea, cu toate timiditățile, inocența și fîstîcelile vîrstei. Construită fin, scena avansează prin jocul privirilor celor doi actori ale căror expresii mute comentează replica partenerului. Ea (Crina Andriucă) drăgălașă, cu față mobilă, el (Mihai Nițu) mai serios și mai reținut.

În a doua scenă, o proaspăt văduvă năvălește cu cortul în curtea unui necunoscut ca să vadă aurora boreală și în felul acesta să-și ia rămas bun de la soțul ei defunct. Stăpînul curții se va îndrăgosti pe loc de femeia paralelă cu realitatea, dar convinsă, fără șovăire, de realitățile ei. Regizorul speculează bine tăcerile ezitante și contrastul dintre discursul ei plin de fantezie și de prejudecăți extrase din ghidul turistic (Raluca Mara, simpatică foc) și aparența curat terre-à-terre a bărbatului (Stelian Roșian, bun în jocul stînjenelii și al uimirii în fața impulsurilor sale rapide).

În următoarea scenă, doi foști iubiți (Anca Dogaru și Cătălin Mareș) se întîlnesc din întîmplare în cîrciuma unde are loc petrecerea ei de dinainte de căsătorie. În stînjeneala care umple tot spațiul, cu repetarea încurcată a acelorași cuvinte, contrapunctul de vitalitate îl aduce energia luminoasă a actriței Alexandra Odoroagă. Tatuat pe mînă, prin voia fatalității, exact cu numele chelneriței de la fața locului, părăsitul își va întîlni menita chiar în barul cu pricina.

În a patra scenă, o tînără își lovește vecinul cu masa de călcat în cap ca să constate că el nu simte nici o durere. Victima citează cu venerație comică explicațiile (pseudo)științifice oferite de fratele său. Autoironic, el va recunoaște că are „multe deficiențe și puține aptitudini”. Momentul înaintează cu un iz ușor de absurd provocat de replici ca „Mesele de călcat sînt cumva opusul lui Dumnezeu (...) Dumnezeu nu mă rănește, dar trebuie să-mi fie frică de el”. Actorii joacă bine, el (Vlad Mureșan) oarecum în alertă, cu mirări simpatice, ea (Roxana Fânață) vie, plină de energie și veselie.

Cu fiecare scenă, mijloacele comicului se diversifică. Următorul moment speculează același dublet între propriu și figurat, denotație și conotație, în spaţiul larg al dragostei. Femeia în pantaloni de trening vine să-i ceară înapoi bărbatului dragostea pe care i-a dat-o. Raportul dintre dragostea (materializată) a lui (Ciprian Vultur) și a ei (Alina Negrău) va fi de patru saci la două punguțe.

O scenă care a lipsit din cele patru montări pe care le-am văzut anterior se referă la întîlnirea dintre doi oameni, de data aceasta, nu nepărat tineri. Ea a venit cu taxiul preț de 250 de km pentru a-i răspunde la cererea în căsătorie. Doar că aceasta fusese formulată cu ani și ani în urmă. Contrastul dintre jocul celor doi actori, ea (Adriana Vaida) vie, sinceră, cu o prezență de scenă captivantă, el (Cristian Dan) din cale afară de haios, ca un mic înțelept cu gluga trasă pe cap, face ca momentul să fie delicios.

Ultima scenă, cea dintre femeia băiețoasă și otova și prietenul ei bun care tot încearcă să-i sugereze că o iubește accentuează distanța comică dintre cele două tipuri create de actori. Un joc al aluziilor dintr-o parte (Andrei Stan, fin, serios, matur) și al obtuzității de percepție din cealaltă (Ioana Cheregi, într-un veritabil contre-emploi, ca bărbată fără multe nuanțe).

Totul se va sfîrși cu o melodie care poartă publicul departe, în inima sensibilității, interpretată de Laura Mihalache, actriță ale cărei calități vocale se dovedesc o adevărată surpriză. Prin Almost Maine, în regia lui Theo Marton, Teatrul de Nord din Satu Mare iese la rampă cu un spectacol agreabil, bine jucat, cu umor inteligent, făcut să relaxeze spectatorii, să le descrețească frunțile și să le încălzească inimile. Un pariu cîștigat!