Dulci ca mierea sînt fructele violului

Print Friendly
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 17 august 2016 |

SIMS: Sînt bolnav. Sînt bolnav de când mă știu și nu există niciun leac. Nici terapia cognitiv comportamentală, nici prevenirea recidivei, nici măcar castrarea chimică nu mă pot opri să simt dorința asta incontrolabilă față de copii. Sînt bolnav și oricît de mult mi-aș iubi propriul copil, l-aș îmbolnăvi și pe el și știu asta, știu foarte bine — nu toți ne dăm seama de asta — dar eu am fost blestemat și cu dorință, și cu discernămînt. Eu mi-am asumat responsabilitatea pentru boala asta. Să protejez copiii vecinilor și copiii fraților mei și copiii pe care eu nu-mi permit să-i fac, și singurul mod în care am putut face asta a fost să creez acest loc unde pot să fiu eu însumi!

SIMS: Nu contează dacă omori un porc sau un demon, dacă faci sex cu un copil sau cu un elf. Nu sînt decît imagini. Nu au consecințe.
MORRIS: Imaginile — ideile — creează realitatea. Tot ce există în lumea asta — case, poduri, războaie, tratate de pace — toate s-au născut în imaginația cuiva, înainte de a deveni realități fizice sau sociale.

SIMS: E imaginație! Imaginația oamenilor ar trebui să fie un mediu liber! Măcar acolo să aibă intimitate! Eu asta le ofer.
MORRIS: Există o limită, chiar și atunci cînd vine vorba de imaginație. Dumneavoastră nu oferiți simple imagini cu copii. Copiii ăștia vorbesc, au miros, pot atinși.

SIMS: Doar pentru că e virtual nu înseamnă că nu e real. Optzeci la sută din populație lucrează în birouri online, copiii merg la școală pe tărîmuri educaționale — există tărîmuri pentru tot ce vrei să știi sau să faci sau crezi că vrei să încerci. SIMS: Nu contează dacă omori un porc sau un demon, dacă faci sex cu un copil sau cu un elf. Nu sînt decît imagini. Nu au consecințe.
MORRIS: Imaginile — ideile — creează realitatea. Tot ce există în lumea asta — case, poduri, războaie, tratate de pace — toate s-au născut în imaginația cuiva, înainte de a deveni realități fizice sau sociale.

SIMS: E imaginație! Imaginația oamenilor ar trebui să fie un mediu liber! Măcar acolo să aibă intimitate! Eu asta le ofer.
MORRIS: Există o limită, chiar și atunci cînd vine vorba de imaginație. Dumneavoastră nu oferiți simple imagini cu copii. Copiii ăștia vorbesc, au miros, pot atinși.

SIMS: Doar pentru că e virtual nu înseamnă că nu e real. Optzeci la sută din populație lucrează în birouri online, copiii merg la școală pe tărîmuri educaționale — există tărîmuri pentru tot ce vrei să știi sau să faci sau crezi că vrei să încerci.

„Acostare. Viol. Sodomizare. Omor. Sunt acuzații grave, domnule Sims.”
Dar regulile din Virtual Reality nu sînt tocmai aceleași cu cele din lumea reală. E voie să dai frîu liber pedofiliei într-un joc virtual? Sau să devii criminal? Sau și pedofil, și criminal? Poate Virtual Reality să ia locul Dionisiilor de la greci? Sau al Saturnaliilor romane cînd, cu două săptămîni înainte de Anul Nou, comunitatea se dedulcea cu toate interdicțiile ca să-și exorcizeze tentațiile distructive în timp ce în restul anului funcționa ca unsă. Doar că acum joaca de-a prostii pe internet nu mai are durată limitată. Mai ales că tehnologia s-a perfecționat.

Despre acest e voie/ nu e voie, e moral/ e imoral, e inofensiv/ e periculos vorbește spectacolul de la Odeon, Refugiul, text multipremiat în 2012, al autoarei americane Jennifer Haley. Montarea face parte din proiectul Odeonului Tineri regizori – Texte contemporane, unul care furnizează de fiecare dată propuneri interesante. În primul rînd, pentru că discută problemele de care se ciocnește lumea contemporană, o lume unde vechile etaloane ale binelui și răului s-au dus pe apa sîmbetei. Și datorită noilor tehnologii! Tocmai de aceea spectacole ca Refugiul sau ca (D)Efectul Placebo de la Teatrul Național București, care abordează granița sensibilă dintre lumea reală și cea virtuală, sînt mai mult decît binevenite.

Refugiul

Autor: Jennifer Haley | Traducerea: Ionuț Grama | Regia: Horia Suru | Decorul: Maria Miu | Costume: Diana Sav | Muzica: Silent Strike | Visuals: Dan Basu | Cu: Mugur Arvunescu, Nicoleta Lefter, Cezar Antal, Sandra Ducuță, Ionuț Grama

Ionuț Grama și Mugur Arvunescu

Firesc ca în societatea de azi, sudată de telefon sau de computer, să se nască o altă disciplină, tehnoetica, avînd ca obiect moralitatea în spațiul virtual. Vă miră? Nu zău, cîte ore pe zi petreceți legați la ecran? Dar pentru că un text pentru scenă are rigorile sale, dintre care prima este... dramatismul, scriitoarea americană își îmbracă disputa etică într-un thriller SF, cu rețetă completă, cu un detectiv în toată regula (Nicoleta Lefter, severă, toată în negru, impenetrabilă, oficială, dură, inflexibilă), cu interogatorii pe ton înghețat, bașca un polițist sub acoperire, supus și el ispitei în virtual. (Ionuț Grama cu jocul său elegant, inteligent, soft, uman, plin de clasă, este totodată și traducătorul textului).

Paradoxal, regizorul Horia Suru, cunoscut pentru soluțiile sale de scenă dinamice, alege pentru această montare o formulă cvasi-clasică. Scenele derulate (etern!) între două personaje înaintează „pe uscat”, uneori static, fără multimedia, fără coregrafie, fără tehnologie de scenă nouă (asta dacă nu cumva punem la socoteală lavaliera). Dar, sub bagheta regizorală, înzestrații actori ai Odeonului care stăpînesc bine convenția clasică, reușesc partituri ca la carte. În decorul Mariei Miu, imaginile sînt frumoase, cu un fel de oglindă-voal care desparte fața scenei de fundalul abia zărit, acolo unde se ghicește Refugiul, cu imaginile sale deformate, onirice, cu manechine care sfidează gravitația. Un decor deopotrivă elegant și spectaculos.

Cezar Antal și Nicoleta Lefter
Ionuț Grama și Sandra Ducuță

Așadar, un detectiv de genul feminin, Morris, investighează crimele făcute de avatarurile din lumea virtuală. Oameni nepătați în lumea, să-i zicem, pentru moment, reală, au aventuri cu fetițe de nouă ani în virtual, după care le omoară cu toporul. Desigur, e doar un joc, căci fetița învie instantaneu pentru a redeveni obiectul deliciilor sexuale ale invitaților din Refugiu. Și din nou al crimei. Iar și iar. Suferă? O doare? Numai atît cît hotărăște ea, după cum declară. Iar Iris, fata de acum (tînăra Sandra Ducuță talentată, proaspătă, cu farmec scenic), languroasă, cu un iepuraș de pluș în mînă, este al nu știu cîtelea avatar dintr-o serie lungă. Jocul numit Refugiul a fost conceput de un anume Sims (Mugur Arvunescu într-un personaj cu o construcție solidă, cu diferite fațete, cînd persuasiv, cînd sceptic, cînd tandru, cînd încolțit) tocmai pentru ca aceia cu înclinații pedofile să-și facă mendrele în virtual fără a afecta pe nimeni în real.

Ce se întîmplă de partea cealaltă a baricadei? Bărbații plătesc ca să intre în Refugiu, așadar Sims cîștigă de pe urma practicilor lor virtuale, devenind instantaneu pasibil de catalogări de natură etică. Dar oamenii se simt atît de bine în teritoriul fără nici o constrîngere, unde nici o faptă nu are consecințe... Nu fac rău în lumea reală. Se pun doar la adăpostul unei alte identități pentru a se elibera de pulsiunile vicioase. Se lasă în voia fantasmei și a jocului, la adăpostul personajului ales. E bine sau e rău? Ritualul de zi cu zi le amplifică monștrii sau îi ajută să-i țină sub control, astfel ca nimeni să nu fie rănit în realitate? În măsura în care se poate vorbi despre realitate, cîtă vreme și aceasta rămîne doar un sistem derivat. Așadar care mai sînt reperele noastre? Ce priză mai avem la realitate cînd petrecem cîte paisprezece ore pe zi în virtual? Trăim tot mai mult în lumi secundare care derivă un sistem dintr-un alt sistem. Care, la rîndul lui, reproduce o ediție anterioară. Și tot așa... plăsmuire după plăsmuire. Hologramă după hologramă din ce în ce mai performantă, cu „sunete, mirosuri, atingeri”. „În ceea ce privește arta senzației, Refugiul e cel mai avansat tărîm”, se mîndrește creatorul său. Aici, „lumina soarelui care pîlpîie printre crengi și foșnetul calm al frunzelor mișcîndu-se în vînt sînt copleșitoare. Copacii înconjoară o casă victoriană în stil gotic, splendid recreată. Treapta din capul scărilor scîrțîie.”

Ionuț Grama și Mugur Arvunescu
Sandra Ducuță

Într-o astfel de lume, croită după chipul și asemănarea celei inițiale, ambiguitatea este cel mai ușor de cultivat. Pe aceasta mizează și scriitoarea Jennifer Haley și, pe urmele ei, regizorul Horia Suru, căci în eternul joc de-a identitățile, publicul nu mai știe bine cînd i se adresează personajul real și cînd cel creat în lumea virtuală, care a împrumutat elemente din biografia primului. În fond, în SF-ul americancei, lumea reală, numită „zică” (deci nici gînd de realitate!) e tot un sistem derivat. Doyle, un vizitator permanent al Refugiului, profesor în prag de pensionare, cîștigător al Premiului de Excelență în Educație la Științele Naturii (Cezar Antal, convingător în fiecare gest, cu un personaj construit din detalii fine), dependent de Refugiu, devine noua Iris. Fetița de nouă ani din jocul imaginat de Sims este, de fapt, un bărbat de 65.

Și atunci despre ce identități mai poate fi vorba? Cine mai sînt eu, o categorie cu care filosofii și-au bătut capul secole și secole? Cel din existența diurnă, socială sau cel de sub chipul și status-ul de împrumut? Un eu fluid, de vreme ce pot să-l schimb oricînd vreau, care interacționează – numai dacă și cînd am chef –, cu entități la fel de „concrete” ca și a mea. Care mai sînt granițele bine delimitate ale lumii? Sînt cîteva dintre temele pe care le abordează spectacolul de la Odeon. Vă interesează temele de substanță ale lumii noi? Atunci Refugiul este o opțiune posibilă.

Sandra Ducuță și Ionuț Grama

Referințe

Alina Epingeac

„Încercăm să ţinem pasul cu timpul nostru şi, de la un anumit punct, nu mai e foarte clar în ce măsură noi controlăm tehnologia sau ea pe noi. Ne-am mutat cu toţii online. Trimitem mesaje pe WhatsApp în loc să dăm un telefon şi dăm un telefon în loc să ne întâlnim. Posibilitatea unui viitor în care timpul virtual îl va înghiţi pe cel real e din ce în ce mai plauzibilă.” (Alina Epingeac, Refugiul libertăţii vinovate, în Yorick.ro)
http://yorick.ro/refugiul-libertatii-vinovate/

Elena Coman

„Se pun întrebări grave și se aduc în discuție teme dificil de abordat. Poate ar trebui să începem să ne temem de ceea ce construim cu propriile minți. Mediul virtual ne ademenește cu un infinit de alegeri: poți fi cine vrei, poți fi cum vrei, poți fi cu cine vrei. Încet, încet ne depersonalizăm, ne dispare individualitatea. Ne acceptăm cu greu pe noi înșine și aproape niciodată pe ceilalți. Refugiul pare cel mai sigur loc. Unul în care ești protejat și lipsit de răspunderi și responsabilități.” (Elena Coman, Refugiul, un fel de safe-room pentru subconștient, în Yorick.ro)
http://yorick.ro/refugiul-un-fel-de-safe-room-pentru-subconstient/

Cecilia D'Anastasio

„Unable or afraid to access resources like therapy and support groups, some pedophiles insist that virtual sex with child avatars helps them mitigate their desires. Professionals think it's more complicated than that.” (Cecilia D'Anastasio, Can Virtual Sex Prevent Pedophiles from Harming Children in Real Life?)
https://broadly.vice.com/en_us/article/can-virtual-sex-prevent-pedophiles-from-harming-children-in-real-life