„Ei, cum e soarele?”

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 30 mai 2017 |

În plin festival „Nottara” 70, în ziua în care era programat un fragment din spectacolul-lectură Karamazovii, apare la intrarea teatrului o doamnă însoțită de băiatul și de nepotul ei, adulți în toată regula. Doreau să facă doar o vizită. Pe doamna cu păr cărunt și ochi mari albaștri o interesau mai ales sala denumită după tatăl său, Horia Lovinescu, și biroul acestuia. Sosită din Israel, țara în care trăiește de la vîrsta de zece ani, Anat Epstein ține cursuri de filosofie la Facultatea de Asistență Socială de la Universitatea din Ierusalim. Tema sa predilectă, căreia i-a consacrat toate studiile, a fost moartea.

Am profitat de moment și am întrebat-o ce amintiri are din perioada românească legate de tatăl său și de Teatrul „Nottara”, unde dramaturgul Horia Lovinescu a fost director mai bine de două decenii. Anat Epstein începe prin a-și cere scuze că nu vorbește atît de expresiv pe cît ar vrea. A folosit limba română numai pînă la zece ani. Stăpînește, însă, foarte bine precizia termenilor.

A fost un avantaj sau un dezavantaj să aveți un tată de o asemenea ținută intelectuală? V-a inhibat sau v-a stimulat?

Avantajul a fost moștenirea genetică pe care am primit-o pe linie paternă. În fond, am trăit foarte puțin aici, nu în aceeași casă cu el. Am plecat din România în clasa a treia, așa că am avut avantajul de a trăi ca mine, nu în umbra lui. Adică nu am fost fata lui. Din clipa în care am ajuns în Israel, am fost Anca sau Anat. Acolo nimeni nu știa cine este tatăl meu. Toată lumea mă lega de bărbatul mamei cu care ea s-a căsătorit între timp.

Dar ați ținut totuși legătura cu tatăl dumneavoastră.

Sigur, cînd eram copil, îl vedeam la sfîrșit de săptămînă, iar în vacanțe plecam cu mama la mare și cu el la Sinaia. Pe vremea aceea, el era cu Nadia. Apoi, cînd am venit la șaisprezece ani, era deja cu Dana. Am amintiri cu el, dintre care unele sînt importante. Sînt lecții de viață. Cînd eram copil, am fost odată la mare cu el. Stăteam pe bancă și ne uitam la apusul de soare. Și el m-a întrebat: „Ei, cum e soarele?”. „Soarele e ca un glob de aur”, am răspuns eu. „Așa vezi tu soarele?”, a continuat tata. „Nu știu, ca o minge portocalie”. „Atunci spune ca o minge portocalie”, m-a sfătuit el. Chiar dacă știi că sună mai frumos ca un glob de aur, spune cum îl vezi și cum îl simți tu. Asta mi s-a întipărit foarte adînc: să spun totdeauna cuvintele care mă reprezintă pe mine, adică ceea ce simt, ceea ce văd, ceea ce cred, și nu să mă exprim într-un fel care mi se pare mai literar. A fost o lecție de viață care mi-a intrat în sînge și în cap de la vîrsta aceea.

I-ați citit textele?

Da. Mi-a trimis cărțile și piesele în Israel. Mi-era mult mai ușor să le citesc atunci pentru că limba mea română era mult mai vie pe vremea aceea. Pe de altă parte, ideile nu erau așa de simple pentru vîrsta mea de atunci. Azi, cînd pot să înțeleg mult mai bine ideile, limba mi se pare grea, deși sînt mult mai ușor de citit dialogurile dramatice decît proza. Acum cîțiva ani am fost în Australia, unde am reîntîlnit-o pe Ana Maria Beligan. Mi-a făcut cadou toate cărțile ei. Am încercat să le citesc, dar mi-e greu. Era o vîrstă cînd era foarte important să înțeleg cine a fost tatăl meu, să-l cunosc nu numai din poveștile altora despre el sau din amintirile mele. Pe vremea aceea căutam în scrierile lui în special personaje cu numele meu. Asta se întîmpla cam între șaisprezece și douăzeci și șase de ani. După aceea, lucrurile s-au îndepărtat tot mai mult.

Ce amintiri aveți în legătură cu Teatrul „Nottara”?

Pe vremea cînd tata locuia cu Dana lîngă Intercontinental, am fost la „Nottara” de vreo patru ori. Restul timpului eram împreună ori la mare, ori la Sinaia, ori la Mogoșoaia, dar nu în București. Cu două zile înainte de a muri, am aflat că e pe moarte și am venit la București. După slujba de la biserică am venit la teatru și toată lumea a ținut un moment de reculegere în față. Mi-aduc aminte că vitrina din dreapta foyerului era drapată cu negru și la mijloc stătea fotografia lui cu o bandă neagră. Apoi am plecat la Fălticeni, unde a fost îngropat. Cînd m-am întors la București, am mai fost o dată la teatru să-i văd biroul. Am vorbit mult cu două doamne care mi-au povestit cum era el la teatru. Una era secretara lui. Mi-au spus cum erau aranjate mesele în birou, masa de ședințe și masa lui. Mi-au spus că cel mai mult îi plăcea să stea lîngă geam și să vorbească de acolo, uitîndu-se afară.

Dacă tot ați pomenit de moștenirea genetică, credeți că o piesă ca Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă are vreo legătură cu faptul că majoritatea studiilor dumneavoastră se ocupă de moarte?

Da, am vorbit cu el mult despre moarte, în diferite ocazii. Cred că am luat ceva de la el care mă fascinează. Ce este moartea? Ce se întîmplă cu noi în momentul acela? Pe vremuri, aveam mai multă credință: venea sfîrșitul și marea întrebare era ce urmează după. Țin minte că eram foarte mică și mama, care era deja cu celălalt bărbat al ei, a plecat undeva. Am întrebat-o pe femeia care avea grijă de mine unde sînt și mi-a răspuns că s-au dus la o înmormîntare. Am întrebat-o ce înseamnă înmormîntare și ea mi-a răspuns „cînd cineva moare”. Am întrebat-o ce e moartea și mi-a răspuns că moartea este ceva care vine după viață. Am căzut pe gînduri. Ea a crezut că m-am speriat și, ca să mă liniștească, a adăugat „dar numai oamenii foarte bătrîni mor, nu are de ce să-ți fie frică”. Dar eu nu mă speriasem. Țin minte că m-am gîndit „atît de mult timp trebuie să aștept pînă cînd o să vină timpul acela?”. Aveam cinci-șase ani, nici nu eram la școală. Am știut intuitiv că mama nu era un partener bun de discuție pe subiectul acesta, dar tata da. Și am deschis subiectul. Pentru prima oară, am simțit că a început să fie atent la ce vorbesc și la ce gîndesc. Nu se mai uita la mine doar ca la un copil. S-a mirat că în loc să-mi fie frică, eu mă gîndeam la ce va fi atunci. Foarte mult timp am rămas curioasă ce va fi după moarte. În continuare, rămîne o mare enigmă.

Înțeleg că interesul pentru tema morții s-a păstrat pe durata întregii dumneavoastră cariere...

Da, tot timpul. În liceu, cînd trebuia să scriem un eseu, am ales să scriu despre Finnegans Wake, cartea lui James Joyce. M-a interesat tot timpul această temă, chiar și la doctorat, unde am tratat-o în legătură cu ceva mai practic, cu perspectiva de a valida moartea în demnitate. Consider că un om în stadiul terminal al bolii are dreptul să primească ajutor, să moară asistat, dacă aceasta este alegerea lui. Moartea m-a preocupat mult din punct de vedere etic și filosofic. Teza de doctorat se bazează pe interviuri cu oameni care erau în situația respectivă, avînd în vedere că în majoritatea statelor euthanasia nu este legală. Mă interesa să înțeleg cum văd ei moartea, ce ar vrea să primească, ce i-ar ajuta.

O întreb dacă nu a fost o povară emoțională greu de dus această legătură cu oameni aflați în suferință. Îmi răspunde că nu, că era fascinată de multitudinea perspectivelor pe care le descoperea vorbind cu atîția interlocutori. O întreb ce la concluzie a ajuns acum, după o viață de tîrcolit – teoretic, bineînțeles –, moartea. Nu la una bine stabilită. Importantă este căutarea, nu rezultatul. Și mai ales, importantă este diversitatea de perspective.