Festivalul George Enescu 2017 – câteva reușite

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Grete Tartler | 8 octombrie 2017 |

Avându-l ca președinte onorific pe Zubin Mehta și director artistic pe Vladimir Jurowski, după mai multe ediții coordonate de Ioan Holender, era de așteptat ca festivalul din acest an să-și propună unele înnoiri. Cei doi au stat însă puține zile la București, așa că de fapt organizarea, cât și problemele apărute pe parcurs (schimbări de soliști, de repertoriu, lipsa comunicării în engleză…), au fost rezolvate de organizatorii români (Mihai Constantinescu, Oana Marinescu), uneori mult mai bine decât presupunea programul. De exemplu, din punctul meu de vedere a fost mult mai bine că l-am putut asculta pe celebrul bas-bariton Bryn Terfel în locul pianistului care și-a anulat venirea.

Printre înnoiri sunt îndeobște citate proiecțiile multimedia care au însoțit spectacolele „Oedipe” de Enescu, „Damnațiunea lui Faust” de Berlioz și „Mathis der Mahler” de Hindemith, spre a le deschide publicului larg. Lucru care se face frecvent în zilele noastre, chiar și la tradiționalul Bayreuth. Tot ca noutate e pomenit și Forumul Internațional al Compozitorilor, coordonat de Dan Dediu; într-adevăr, nou ca organizare în forum, dar discutarea muzicii contemporane, concomitent cu prezentarea ei, a fost mereu un accent special al Academiei Naționale de Muzică în perioadele festivalelor Enescu.

Desigur, ca și în alți ani, succesele acestei ediții constau în prezența unor soliști de excepție, greu de „prins” pe scenele Europei, unii pentru prima oară la București: precum cellistul Mischa Maisky, violonistul Maxim Vengerov, mai sus pomenitul Sir Bryn Terfel, tenorul Stefan Vinke, mezzosoprana Okka von der Damerau ș.a.; sau a unor orchestre și formații camerale celebre; dar și în atenția acordată – cum se cuvine - compozitorilor români, interpretați de formații internaționale cu experiență și de cei mai buni instrumentiști. De exemplu, mai ales în seria Muzica secolului XXI, am putut asculta lucrări de Ulpiu Vlad și Mihaela Vosganian cu Solisten der Würth Philharmoniker, Doina Rotaru („Vivarta”) și Octavian Nemescu („Cvartetul de la miezul nopții”) cu cvartetul Arcadia, „Concerto” de Fred Popovici cu ansamblul german Modern (dirijor Jonathan Stockhammer), Simfonia III-a de Dan Dediu cu Camerata Salzburg ș.a.

Între dirijorii pe care i-am auzit pentru prima oară în România se numără tânărul (american) Cristian Măcelaru, cu Orchestra Filarmonică Cehă, cu o Simfonie a VIII-a de Dvořak de zile mari și, împreună cu cellistul Valentin Răduțiu, cu un avântat concert de Șostakovici; sau Jonathan Stockhammer, cu Orchestra de Cameră Mahler; sau Domingo Hindoyan, care a fost asistentul lui Barenboim la Berlin. Revenirea la București a lui Zubin Mehta, la pupitrul Filarmonicii din Israel, cu Schumann, Concertul pentru pian și orchestră în la minor și „Simfonia Domestica” de Strauss poate fi considerată un eveniment. Mai ales că solista de origine georgiană (acum stabilită în Franța) Khatia Buniatishvilli și-a pus la rândul ei în valoare tehnica strălucită. (Cu siguranță n-ar mai fi avut nevoie să „ia ochii” publicului prin rochia roșie atât de decoltată încât stătea să-i cadă).

Dacă, în aceeași categorie a teatralității muzicale, soprana Kristine Opolais, cu un recital de lieduri preponderent rusești și letone, n-a fost tocmai potrivită cu atmosfera pe care ar fi trebuit s-o transmită (mai ales în „Languir me fais” de Enescu), în schimb violonista Patricia Kopatchinskaya a dat două concerte camerale strălucite, reușind – incredibil! - să facă săli arhipline cu muzică de Enescu, Bartók, Ligeti, Webern, Hindemith sau György Kurtág, și asta sâmbăta după prânz ori duminică dimineața, la ore când lumea nu se prea urnește la concerte. Teatralitatea îi subliniază energia, iar concertul de la Sala Mică, alături de membrii Orchestrei de Cameră Mahler, a adus acestei muzici (foarte potrivită, de altfel, prin concizia pieselor, cu timpurile navigării nerăbdătoare pe internet) noi admiratori.

În seria Mari Orchestre ale lumii au impresionat Münchner Philharmoniker, sub bagheta lui Valery Gergiev, sau Orchestra Națională a Franței cu Simfonia concertantă pentru violoncel de Enescu avându-l ca solist pe Truls Mørk, sau cu cele cinci lieduri de Mahler cântate de baritonul Thomas Hampson. Antonio Pappano, cu Orchestra și Corul Accademiei Nazionale di Santa Cecilia (dirijorul corului Ciro Visco) a cunoscut poate cel mai copleșitor succes mahlerian, aducându-le în Simfonia II-a „Învierea” pe celebrele Okka von der Damerau și Rachel Willis-Sorensen. Deși nu mai colaboraseră înainte, amândouă au fost în perfectă armonie, dând exaltării religioase a partiturii o claritate care a ridicat, cu ovații ritmice, publicul în picioare. Royal Concertgebow din Amsterdam, într-o formă mult mai bună ca acum patru ani, a încheiat festivalul cu Prokofiev – Simfonia a V-a în Si bemol Major op 100. Atâta muzică rusă – Rachmaninov, Ceaikovski, Șostakovici, Prokofiev – nu cred să mai fi ascultat vreodată într-o ediție Enescu.

Seria Concertele de la miezul nopții a bătut toate recordurile prin concertul Filarmonicii de Cameră Ruse St. Petersburg, dirijor Juri Gilbo, cu cellistul Misha Maisky, discipolul lui Rostropovici, dar și prin coloratele proiecte ale catalanului Jordi Savall, dirijor și interpret la viola da gamba concertante („Concertul spiritual pe vremea lui Ludovic al XV-lea”, sau „Miere și sânge”, un concert de muzică din țările balcanice).

Între reușitele festivalului aș mai pomeni prezentarea grafică a caietului-program și câteva proiecte legate de arta plastică, între care Orchestra de sticlă, instalație realizată de Iulia Năstase, dar și expoziția din foaierul Sălii Radio dedicată legăturilor dintre matematică și muzică. Piața Festivalului, de grațioasă inspirație vieneză, cu concerte gratuite în aer liber, a adus mult public nou, care s-a străduit apoi să pătrundă și în sălile de concerte. În însoritul septembrie, Bucureștiul a arătat o vreme așa cum este în esență|: un oraș al creatorilor și pasionaților de cultură.

Proiect editorial apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.